Dincolo de amintiri

2

Pumnul micut se opri chiar cu o fractiune de secunda inainte de a lovi usa.
Ceva o opri. Incerca sa dea vina pe ora tarzie, si pe faptul ca Dylan sigur era obosit. Cauta scuze prin sertare prafuite, incercand sa gaseasca una suficient de buna pentru a i-o oferi maine.
Oh, deja pierduse timp pretios in bucatarie, nestiind ce sa faca. El nu insistase sa il serveasca personal, iar ea nu voia sa dea buzna peste el. Ii explicase, cam scurt, ce-i drept, ca zburase tocmai din Franta, dar desi asta garanta o oboseala sigura, era imposibil sa nu ii fie foame, nu?
Asezase mancarea pe farfurii, si ramasese sprijinita de blat, nestiind ce sa faca. Ii intelegea dorinta de spatiu. La naiba, ea insasi era genul de persoana care iubea momentele in care se putea relaxa dupa o zi lunga, cu un pahar de vin langa ea.
Doar ca apoi prinsese destul curaj cat sa puna tacamurile si cateva servetele de hartie.
La urma urmei, se gandise, putea sa o lase si sa plece imediat. Nu zicea nimeni ca trebuia sa ramana acolo, sa il bata la cap cu intrebari ce ii alergau prin minte de prea mult timp.
Iar acum, privind cafeaua aburinda, isi zise ca face lucrul cel bun. Era o simpla cina, doar. Nu venea sa ii ceara explicatii pentru lipsa completa din viata ei, dupa... acea vara.
La urma urmei, ce drept avea? Niciunul. Desi, tot acea voce mica ii soptea ca ar fi timpul sa recunoasca faptul ca si-ar fi dorit, chiar si pentru o perioada limitata, cateva drepturi asupra lui.
O ignora insa si de data aceasta, si decise, stand in fata usii, sa ciocane si sa se comporte perfect profesional, ca o proprietara de hotel. Intri, lasi mancarea, ii urezi noapte buna, si iesi.
Simplu.
Cateva zeci de secunde mai tarziu insa, si nu stia daca sa isi regrete decizia sau sa se bata singura pe spate.
Era greu de ales, si totusi...
Dylan, imbracat in nimic altceva decat o pereche de pantaloni sport, ce atarnau periculos de jos pe solduri, si un prosop cu care inca isi stergea parul umed, statea in usa camerei sale inchiriate, aratand delicios.
Da, mai delicios decat portia de lasagna din vasul de ceramica.
Privirea lui Bree aluneca mult prea usor pentru propriul plac, pe corpul lui Dylan.
Memora fiecare muschi ce tresarea in momentul in care incerca sa isi usuce parul ciufulit, de la bicepsii lucrati atat cat sa dea bine, dar sa nu para fortati, la abdomenul ce gazduia acea linie de par ce se pierdea in betelia pantalonilor.

-Am crezut ca ai uitat.
Se dadu intr-o parte si ii facu loc sa intre. Inchise usa in urma ei, si dintr-o data, Bree se simti in bataia pustii.
Era singura cu barbatul la care visase de prea multe ori pentru a fi considerat normal, sau sanatos. Singura, cu cel la care nu indraznise sa spere. Lasa tava pe masa, si se intoarse spre el.
Zambea. Se lasa din nou pierduta in acele trasaturi blande, desi acum parea mai matur si oarecum trist.
Dar era la fel de atragator. Mult mai atragator.
Ii analiza ochii albastri, si felul in care o privea, cu o retinere clara, amestecata cu o prietenie sincera si deschisa, dar si altceva.
Era acolo, acel ceva ce nu putea numi. O vedea oare ca pe o poarta spre trecut, si regreta faptul ca viata ii adusese din nou impreuna dupa acel accident?
Decise ca era mai bine sa plece inainte sa primeasca raspunsul la acea intrebare. Ii era teama de posibilitati.
-Sper ca iti place lasagna, ii zise, facand un pas spre usa. Ti-am facut si o cafea, ma gandeam ca poate ai nevoie.
-Multumesc.
O vazu pornind spre usa, si ii ceru inainte sa gandeasca:
-Ramai.
Il privi uimita si se corecta inainte ca ea sa inteleaga gresit. Poate avea un iubit, pentru numele lui Dumnezeu. Lipsa de inel nu insemna si lipsa cuiva care sa o tina noaptea in brate. Gandul asta ii facu rau.

-Te-am auzit spunand ca inca nu ai luat cina. Nu vad de ce nu am imparti ce e aici. Portia e destul de mare pentru amandoi. Nu stia ce l-a impins sa ii ceara asta. Mai impartisera si inainte mesele, dar niciodata singuri. Niciodata ca acum, intr-o camera de hotel, aproape de miezul noptii.

Intr-un final, Bree zambi, ridica din umeri ca pentru a zice 'nu vad de ce nu', si se apropie de tava cu cafea aburinda. O ridica si se indrepta spre masa, dar Dylan plesni usor din buze si ii facu semn spre pat, cu o licarire draceasca in ochi.
Nu avu timp sa analizeze acea stralucire, fiindca el deja explica:
-Am calatorit cateva mii de kilometri si am petrecut atatea ore cu fundul lipit de un scaun incat cred ca am prins fobie.
Bree rase, clatina din cap si facu stanga imprejur. Ezita doar un moment inainte de a aseza tava pe pat, apoi se intinse si ea, sprijinindu-se intr-o mana si incercand sa gaseasca o pozitie destul de confortabila pentru tinuta din ziua aceea; o fusta creion si o bluza de culoarea perlelor.
Parul ii cadea acum im valuri, trecand doar putin peste umeri, dar era prea tarziu sa ii faca acum ceva.
Dylan veni si se intinse pe partea opusa, sprijinindu-si capul in mana.
Salteaua se apleca usor sub greutatea lui, iar Bree se intreba pentru o fractiune de secunda cum s-ar fi simtit propriul ei corp sub acea greutate.
Isi lua privirea de acolo si incepu sa desfaca cele cateva recipiente cu mancare.
-Nu am stiut sigur ce vrei asa ca am adus lasagna, putina salata de pui, si cateva ciuperci umplute cu mozzarela si rosii.
-Un adevarat festin pentru cineva care a mancat doar mancare de pe avion in ultimele unsprezece ore.
Intinse mana dupa o bucata de ciuperca, ignorand deschis tacamurile, si o mesteca cu pofta.
-Delicioasa!
Bree zambi, incantata ca putea sa ii ofere un scurt moment de bucurie.
Il analiza in timp ce ciugulea din salata de pui, intrebandu-se daca mai era si alta cale sa il faca sa rada. Sau cel putin sa zambeasca.
Incerca sa adopte o conversatie usoara, nefiind sigura de ceea ce se ascundea in spatele acelor ziduri. Nu stiuse niciodata cu adevarat, iar curiozitatea doar crescuse de-a lungul anilor.
-Spune-mi despre aventurile tale ca salvamontist.
De data asta, Dylan se intinse dupa o furculita si lua o gura de lasagna. Paru sa analizeze gustul, apoi o privi.
-Este o cariera ca oricare alta, presupun, incepu cu nonsalanta, desi Bree nu era genul de femeie care sa fie prostita usor. Vedea mult mai multe in acele cuvinte decat si-ar fi dorit el.
-Ce te-a facut sa o alegi? Lua inca o gura din salata apoi o gura mica din cafea. Sper ca nu te superi.
Intelegand imediat la ce se refera, Dylan dadu din cap ca nu.
-Poti sa bei. Nu sunt mare fan cafea.