❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu uitați de steluță ⭐
Fragment din trecut
O să mi se frângă inima complet.
Stau nemișcată în brațele băiatului care a fost mereu lângă mine. Mă strânge cu atâta grijă de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să mă țină întreagă lângă el.
— Ne vedem mâine, mi sol.
Obrajii îmi ardeau de-a dreptul, în timp ce ochii mă usturau îngrozitor, nevoia de a plânge devenind tot mai acută. Ziua de azi trebuia să fie perfectă și am încercat cu tot dinadinsul să o plănuiesc astfel, dar certurile nesfârșite ale părinților mei ce au devenit noua mea alarmă dis de dimineață, au avut grijă să transforme acel perfect în aproape perfect. Nu puține erau zilele când preferam să mă duc în casa familiei Hernandez, modul în care iubirea și nebunia colorau acea familie era imposibil de descris în cuvinte.
Îmi doream să fac parte din asta și nu puteam decât să îl iubesc enorm pe Helios și pe frații săi pentru simplul fapt că mă primiseră printre ei. Mă simțeam în siguranță la fiecare pas când îi știam lângă mine, Helios îmi promisese încă din primele zile de școală că voi fi în siguranță lângă el și că vom ajunge departe împreună.
Bineînțeles că pe atunci nu-l luasem cu adevărat în serios, eram abia clasa a cincea, iar tot ce știam despre mezinul Hernandez era că el și belelele veneau la pachet. Încă de pe atunci personalitatea-i rebelă prindea contur, atrăgând rapid antipatia colegilor mai mari. Noroc cu frații lui care îl salvau și atunci din aproape toate necazurile. Zic aproape, pentru că tot nu a scăpat de pumnul lui Lincon-Dinți-Perfecți. Felul în care îi strălucea dantura de fiecare dată când zâmbea, de parcă ar fi fost protagonistul unui film era de-a dreptul bizar pentru un băiat de clasa a șaptea.
În orice caz, îmi amintesc că toate fetele zăpăcite visau să primească un zâmbet de la el, printre care și eu, evident. Dar după ce fugisem eroic în sala de sport cu două servețele după mine pentru a opri fântâna din nasul dușmanului său, îmi puteam lua adio.
Nu credeam că mă va ține minte pentru asta, obișnuiam să fiu destul de retrasă, preferând să îmi țin ochii în caietul de desen pe care cred că îl terminam într-o lună. Mama spunea că e o activitate drăguță, dar ar trebui să încep să îmi găsesc ceva mai productiv sau cel puțin, să avansez cu arta cât de mult se poate. Timpul trece și doar oamenii fără scopuri îl pierd aiurea pe simple distracții și pasiuni fără direcție. Totuși Helios nu părea să creadă la fel, de fiecare dată când trecea pe lângă banca mea trăgea cu ochiul murmurând ceva doar de el înțeles. Asta până într-o zi când am lăsat caietul nesupravegheat pe bancă, doar ca să văd că zăpăcitul îmi lăsase un mesaj.
Mulțumesc pentru ajutor, mi rayo de sol. Pentru că m-ai salvat, o voi face și eu, nimeni nu te va răni cât timp ești lângă mine. Vom colora Universul împreună.
