Îndrăgostită de Gemeni

"Tornada nu-și anunță venirea"

CAPITOLUL V

" Tornada nu-și anunţă venirea "

~Inima mea bate pentru el, chiar dacă tu îmi ţii trupul încătuşat în braţele tale. ~
-citat din poveste-

[Atenţie: Citatul de mai sus este scris printre rânduri, îl puteţi găsi? ]

                                  *

      —Lucas!Lucas,nu mă părăsi! Lucas! Am strigat, în timp ce medicii l-au băgat pe Lucas în sala de operaţii.

             Asistenta care m-a oprit să merg la patul lui, și-a poziţionat mâinile pe umerii mei, oferindu-mi un zâmbet sincer.
    —Nu te teme, totul va fi bine, logodnicul tău e pe mâini bune, linişteşte-te! Trebuie să-l întâmpini cu zâmbetul pe buze, nu cu ochii umflaţi de la plâns, mă încuraja ea.

    —Când va ieşi din sală şi va putea deschide ochii, atunci voi fi mai mult decât bine, până atunci, îmi e teamă,am spus cu ochii în lacrimi, tinandu-mi mainile căuş la gură.

             Dacă îl voi pierde? Am început să plâng gândindu-mă că n-am să-l mai văd. Îmi era atât de dor să-i aud vocea. Îmi era dor să mă pierd în ochii lui. Îmi era doar de fiorii ce îmi cuprindeau trupul de fiecare dată când mâna lui poposea pe şoldul meu. Îmi era dor de dulceaţa buzelor lui. Îmi era atât de dor de el.

             Și ştiţi care e cea mai rea parte ,legată de dor? Că nimic nu-l poate alina, decât persoana pe care o aştepţi, persoana care ți l-a cauzat.
Aşteptarea. Niciodată nu am fost bună la asta.

              Să aştepţi ca persoana care a devenit totul pentru tine, să te părăsească iar tu să nu poţi ajuta cu nimic,doar să priveşti cum rămâi singură, te înnebuneşte.

               După cateva ore, în care asistentele au alergat după pungi de sânge și ajutoare, un doctor a ieșit din sală, urmat de echipa sa. Avea privirea în pământ şi umerii aplecaţi.

              Mergea încet, prelungind momentul de panică ce mi-a cuprins inima.
               Doamna şi domnul McGregor s-au ridicat de pe scaunele din sala de aşteptare şi l-au asediat cu întrebări.    

              Doctorul le-a răspuns doar la una. A fost nevoie de trei cuvinte pentru ca doamna McGregor să leşine, în timp ce eu am căzut din picioare.
Îmi doream să leşin, să fiu inconştientă şi să nu aflu că...l-am pierdut.
             Dacă aşteptarea a fost dureroasă, pierderea lui e un chin veșnic. L-am pierdut? Nu-i voi mai simti inima pulsandu-i în vene. Nu-i voi mai auzi glasul. Nu va mai exista, decât în amintirile mele și memoria celor cunoscuți.

            În timp ce domnul McGregor îşi duse soţia, îndrumat de o asistentă într-un salon liber, pentru a-i administra o doză de vitamine, două braţe puternice m-au strâns la piept. Caldura oferită de îmbrăţişare avea rolul de a mă linişti, însă în acel moment, nimic nu putea opri veninul durerii.

              Am simţit o mână frecându-mă pe cap în timp ce alta mă bătea pe spate. M-am zbătut în braţele tipului, însă el nu dorea să mă elibereze, din contră mă strânsese și mai tare la pieptul lui. Îmi şoptea cuvinte calde, pe un ton liniştitor, dar lacrimile mele nu se puteau opri.

            Mi-am pierdut logodnicul.
Am pierdut bărbatul care m-a făcut să mă simt vie timp de cinci ani, nimic nu putea compensa lipsa lui şi vina era doar a mea.