Dacă e rău, de ce se simte atât de bine?
Am încercat să mă retrag. Urăsc sentimentul când mă simt în plus în viața cuiva.
Așa că mi-am luat inima în dinți și ți-am spus ce simt. Mi-am descărcat frustrările într-un mesaj amărât.
Nu sunt un om naiv. Am o intuiție aproape perfectă. Știu când ceva se schimbă. Simt. Și pe tine nu te mai simțeam de o bună perioadă.
Știu. Deși nu ți-am mărturisit nici măcar o sutime din amalgamul din sufletul meu, am spus oricum prea mult. Ți-am arătat teamă. Teama de a nu pierde ceva ce iubești.
Oare știi cât te iubesc?
Nu ți-am spus-o niciodată.
Cu voce tare.
Aș vrea să cred că ai simțit.
În săruturile mele.
Ca ai văzut.
În ochii mei.
Aș vrea să cred că sufletul tău a vibrat la unison cu al meu.
Par naivă acum, nu-i așa? Nu sunt. Poate doar visătoare.
Dar în seara aceasta m-am simțit. Am tremurat instant când am primit răspunsul.
Ți-am spus că renunț.
Nu aș fi fost în stare să o fac. Speram să te împotrivești. Să te forțez să îmi spui cele mai adânci gânduri despre noi.
Noi? Nu există, dar doamne..Cât mi-aş dorii.
Și deși speram atât de multe lucruri, eram conștientă că nu voi primii nici măcar un răspuns. Cel puțin nu unul favorabil, nu unul care să mă convingă.
Eram pe muchie de cuțit. Undeva între a-mi alege orgoliul sau inima.
Și o licărire de speranță a apărut.
Te-am dezorientat atât de tare că te învârteai în jurul meu.
Am înțeles acum. Ți-e teamă de mine. Nu ne suntem permişi. Am pierde totul într-o singură clipita.
Te îndepărtai pentru că te-ai speriat atât de tare. Ai fost răvășit.
Am simțit-o atunci, dar acțiunile tale următoare m-au făcut să mă îndoiesc.
Ăsta era planul, nu-i așa?
Ne prefacem în continuare că totul e o joacă, dar eu știu..deși nu ai ales bine cuvintele, în noaptea aceasta ne-am spus primul te iubesc.
