Mi-am construit ziduri inalte, in jurul inimii, precum o fortareata.
Am vrut sa poata trece de ele, doar adevaratii luptatori, doar cei ce isi doresc cu adevarat. Am invatat ca oamenii nu sunt dispusi sa faca eforturi si am decis ca pe aceia nu ii doresc in preajma mea, pentru ca un lucru pe care il obtii fara efort, este un lucru de care te poti descotorosii oricand, un lucru ce nu trezeste nimic in tine.
Si doamne, cate as fi vrut sa trezesc in tine...
Uneori, oboseam. Oboseam sa inalt ziduri si sa le tin intregi atunci cand cineva incerca sa intre. Ma extenua. Ma lasa fara puteri. Ma facea tot mai slabita si mai...singura.
Vulnerabilitate. Erau momente cand tot ce imi doream, era sa daram eu insumi tot ce construisem in jurul sufletului meu, caci acele ziduri speriasera multe alte suflete, ce nu vedeau dincolo de ele.
Si intr-unul din acele momente la usa inimii mele ai batut tu. Si ti-am deschis-o larg. Te-am primit cu bratele deschise, am lasat garda jos. Am lasat sentimentele sa ma inunde cu totul, fara sa stiu ca va venii momentul cand ma vor inneca.
Ti-am dat cheia inimii mele si te-am lasat sa vii de cate ori doreai, apoi, unul cate unul, zidurile pe care le construisem atat de greu, au inceput sa se prabuseasca la picioarele tale.
Le simteam greutatea, apasand puternic peste cioburile inimii mele deja fragile, frangand-o in particule tot mai mici si tot mai greu de reparat.
Si dragule, mi-ai speriat sufletul atat de tare, incat nu isi mai doreste sa deschida usa lui vreodata.
