Mereu am crezut ca ora aceasta este cea in care ne gasim cei mai vulnerabili.
Este prea devreme si prea tarziu, pentru orice actiune, in acelasi timp. Prea tarziu si prea devreme ca sa te sun si sa iti spun ca imi lipsesti si ca nu pot sa adorm, caci gandul imi este la o persoana anume, departe.. cam atat de departe cat esti si tu. Exact atat de departe. La tine, ca sa fiu si mai clara de atat.
Ora trei. Ora la care sunt prea obosita ca sa ma mint singura ca nu imi pasa.
Iau telefonul si tastez. Un simplu "noapte buna", caci in seara aceasta nu ti-am spus-o, asa cum fac de obicei.
Si tresar cand telefonul suna si vad numele tau pe ecran. Pentru o fractiune de secunda ma trezesc sperand ca poate si pe tine te macina aceleasi sentimente, dar doar pentru o fractiune, caci imi amintesc imediat ca noi nu simtim la fel, ca pentru tine, "noi" nu exista.
Raspund si nu spun nimic, las linistea sa-mi urle in timpane, apoi vocea ta o sparge.
"Te-ai inselat, bine? Imi pasa. Imi pasa si imi lipsesti. Ma sperie cat de mult imi pasa." Imi spui cu vocea tremurata si somnoroasa si aerul imi ramane in plamani, iar inima-mi uita sa mai bata si vreau sa te aud din nou.
Si apoi imi dau seama ca este ora trei. Ora in care nu mai avem suficienta forta sa fugim de propriile sentimente.
Si acum e randul meu sa iti spun ca si pe mine ma sperie. Ma sperie ziua ce urmeaza, caci stiu ca odata ce iti recapeti fortele, o sa te lupti din nou cu tine insuti si stiu ca tot ce ai spus intr-un moment de slabiciune, se va rasturna asupra mea a doua zi, cand vei fugii din nou.
Si uite-ma acum, naucita de acele cuvinte ce imi danseaza in minte, acele cuvinte pe care tu le-ai ingropat adanc in tine, dar mie nu imi dau pace.
Cum pot sa renunt, cand tocmai mi-ai dat speranta?
