Lucifer's best friend

"─ Involuntar, mai făcut o persoană nesociabilă."

„Fiecare început este o consecinţă, fiecare început încheie ceva."

Paul Valery

Aristotel spunea odată că începutul e doar jumătatea întregului. Acest lucru se aplică şi în cazul meu. Au trecut unsprezece ani de când viaţă mea s-a schimbat radical, nu pot să mă pronunţ încă dacă într-un mod bun sau rău.

Există o perioadă în viaţa oricărui copil în care trebuie să fie iubit, alintat, să i se ofere o lecţie despre viaţă. Această perioadă reprezintă momentul în care copilul se dezvoltă atât pe plan fizic cât şi mintal.Copii percep persoanele din jurul lor ca nişte exemple de urmat, sunt atenţi la fiecare detaliu din jurul lor. Chiar dacă e un exemplu rău, aceştia îşi formează o imagine permanentă în mintea lor, astfel încât comportametul lor de la adolescenţă şi până la maturitate, să fie influenţat de aceasta.

Am încercat să ascund anumite defecte ale comportamentului meu, însă de fiecare dată când s-a întâmplat să am o criză de isterie îmi reaminteam de certuriile părinţiilor mei. Momente în care regretam că fusesem crescută de ei şi acea mică perioadă din viaţa mea.

Un părinte normal ar anunţa poliţia dacă copilul lui ar dispărea , nu şi părinţii mei, dacă pot să-i numesc aşa.

În acea noapte de noiembrie 4 am fugit de acasă , nesuportând modul în care familia mea se schimbase. Tot în aceea noapte friguroasă l-am întâlnit pe Allan Kressword. La prima vedere ai crede că e doar un alt bătrân libidinos cu bani care poate să facă orice cu viaţa lui. Însă părerea mea era total greşită.

Ce ar putea să facă un copil de şapte ani, sigur fără casă, fără nimic?

Logic ar fi să apeleze la rude, dar asta nu era o variantă pentru mine, deoarece nu le cunoşteam. Aşa că, în momentul când acest om de vârstă mijlocie mi-a întins mâna să mă ajute am acceptat fără ezitare, ceea ce nu ar părea cam potrivit, dar după toate greutăţile pe care le-am îndurat am avut parte de un pic de noroc.

Acest... interlop, cred că e cel mai potrivit mod de al descrie, ma luat sub aripa lui fără să mă întrebe despre trecutul meu, sau motivul pentru care fugisem de lanaga părinţii mei. Eram încă un copil când l-am întâlnit, aşa că nu puteam şti ce înseamnă puterea băniilor, însă dacă ar fi să răspund acum, aş spune că banii reprezintă un alt mod de supravieţuire.

Glasgow era un oraş istoric, fiind situat în sudul Scoţiei din Regatul Unit, era normal ca la orice colţ de stradă să întâlneşti câte un nobil englez, sau o persoană care se trage dintro familie nobilă. Acest lucru îl definea şi pe Allan, familia lui având o mare influenţă încă din perioada victoriană. Însă acest gentleman nu era o oarecare personalitate, spre deosebire de alţii, el îşi folosea influenţa pe plan politic şi social pentru a le oferi oameniilor cu o situaţie mai dificilă o altă variantă, o portiţă de scăpare.

Încetul cu încetul am ajuns să fiu şi eu influenţată de el, desigur într-un mod bun. Datorită investiţiilor sale din alte ţări, am reuşit să mă întorc în ţara unde m-am născut, anume România.

Allan mi-a oferit posibilitatea să îmi învăţ limba maternă aşa cum trebuie, lăsându-mă să urmez o şcoală primară şi un liceu în România. Cu toate ieşirile mele negative de comportament, el a avut răbdare cu mine, sau poate ştia că nu e vina mea că am o asemenea personalitate. El a fost singurul care ma învăţat să pun preţ pe tot ceea ce mă inconjoară, să apreciez ceea ce mi se oferă chiar dacă e un nimic. Şcoala a fost un capitol uşor, la fel şi comunicarea dintre mine şi alte persoane, însă nu mă prea puteam mândri la capitolul de mânuire a unei săbi. Era logic ca Allan să ştie ce înseamnă o luptă cu săbiile, datorită faptului că radaciniile familiei lui erau unele adânci, însă în ziua de azi e un lucru mai rar să întâlneşti pe cineva care să poarte o sabie. Cu toate acestea erau nişte lecţii benefice, atât pentru corpul meu cât şi pentru starea mea de spirit. Dacă ar fi să fac o comparaţie aş spune că sunt un fir de praf, spre deosebire de el care abordase aproape fiecare stil de mânuire a unei săbii. Unul dintre ele învăţându-mă şi pe mine, şi care consider că era preferatul lui, ceea ce m-a uimit fiindcă mă aşteptasem să mă înveţe un stil mai... elegant. Infine, el alesese un stil deosebit, un stil pe care doar vechii samurai din Japonia îl abordau. Nu am încercat să îl întreb de ce a ales acel stil, pentru că ştiam că nu o să primesc un răspuns, ci un zâmbet stupid care îmi accentua nervi. Aveam multe întrebări fără răspuns , pe care doream să i le adresez, însă bătrânul era un mister mai greu de desluşit decât viaţa de pe terra.