Lucifer's best friend

22 Park Circus

  "Life is 10% what happens to you and 90% how you react to it." 

Charles R. Swindoll

Pe lista mea de "lucruri greu de realizat" se numără şi despărţirea de anumite persoane, de familie sau prieteni.

Mă simt cumva neputincioasă atunci când văd o persoană care plânge în faţa mea.

Nu a durat mult să îmi fac bagajele, şi să le aranjăm în portbagajul maşini, care mă va duce spre noua mea casă, de fapt doar până la aeroport. Însă mai greu e să mă uit cum Aneirin îşi ia la revedere de la doamna Olivia. Spre deosebire de mine, ea a rezolvat totul rapid, că să nu se pornească o a doua rundă de plânsete. Şi aici mă refer la faptul că eu îmi luasem la revedere de la Olivia acum o ora, deoarece ştiam că o să se ajungă la momente lacrimogene, care mă făceau să mă simt prost, pentru că mie nu îmi venea să plâng. Adică nu e ca şi cum aş muri, sau nu aş mai putea veni în vizită, doar că oricât aş încerca nu pot să îi alin durerea. Firea umană e un subiect care încă mă intrigă.

Am ajutat-o şi pe Aneirin să îşi pună bagajele şi în următoarele minute ne aflam în drum spre aeroport, încercând să memorez detalile casei în care am locuit. Locul care mi-a oferit căldură şi afecţiune, fericire şi multe amintiri minunate.

Uneori, stăteam lipită de geam asteptadu-l pe Allan să se reîntoarcă din călătoriile lui. Nu pentru că aş fi primit cine ştie ce cadou, ci pentru că de fiecare dată se întorcea cu câte o poveste interesantă, pe care abea aşteptam să o ascult. Acelea erau singurele momente când eram emoţionată, subliniez erau, pentru că emoţiile au început să apară mai nou şi din cauza noi schimbări. Un oraş nou, o ţară nouă, o şcoală nouă. Mă simţeam că şi într-un film american cu adolescenţi. Iar în momentul de faţă nu mă puteam gândii numai la asta. Dacă nu o să mă obijnuiesc? Dacă nu o să mă înţeleg cu noii colegi? Dacă o să fie prea grea faculatea?

Acestea erau unele din intrebariile care mi se învârteau în cap.

─ Hei!

Privirea mea s-a întors spre Aneirin în momentul în care ma atins pe umăr.

─ Ai intrat din nou în acel univers nul al tău? spuse în timp ce un zâmbet i se aşeza pe faţă.

Nu am răspuns la întrebare, însă i-am întors zâmbetul, reluindu-mi activitatea, aceasta fiind holbatul plictisit pe geam.

*

─ Ai mai călătorit cu avionul? am întrebat-o pe Ane în timp ce trăgeam geamantanul după mine prin sala de aşteptare.

─ De două ori, când eram mai mică, dar nu mai ţin minte. Tu?

─ O singură dată.

Cu toate că nici eu nu mai ţineam minte cum a fost.

Imediat după ce ne-am uract în avion, o linişte de mormânt s-a aşternut între mine şi Ane. Nu din cauza faptului că, mai mereu când călătoream undeva singurul lucru pe care îl făceam era să ascultăm muzică în căşti şi să dormim. Ci pentru că abea după ce am ajuns în avion, am realizat că scaunele noastre nu erau unul lângă celălalt.

Din când în când mă întorceam în spate că să o pot vedea pe Aneirin, care era cu patru rânduri mai în spate, şi să îi arunc câte o privire plină de ura. Însă primeam inapo doar o faţă amuzată. Până şi la cinema sau pe autobuz, nu îmi plăcea să stau lângă persoane necunoscute, încă nu eram sigură dacă aveam o fobie de oameni sau eram chiar aşa de nesociabilă.