Lucifer's best friend

Disperare

 "I don't want to be at the mercy of my emotions. I want to use them, to enjoy them, and to dominate them." 

 Oscar Wilde, The Picture of Dorian Grey   

 Camera era absolut fermecătoare. Cu totul o altă lume. Imediat ce intrai în faţa ta se ivea un hol spaţios, pereţii fiind compuşi dintr-un tapet alb şi auriu cu modele victoriene. În capătul holului se iveau două uşi, era ca şi cum dacă ai fi ales uşa din stânga te aşteptai să găseşti un monstru odios, iar în spatele celei din dreapta un paradis infinit.

Desigur asta era doar imaginaţia mea paranoică, pentru că în stânga se afla baia şi în dreapta dormitorul.
La rândul lui dormitorul avea acelaşi tapet că şi holul, însă ceea ce făcea camera mai specială era faptul că nu ştiai la ce să te uiţi mai întâi. Totul semăna cu o operă de artă. Îmi era şi frică să ating vreun lucru ca nu cumva să îl deteriorez. Nu era o cameră prea spaţioasă, era potrivită. Am păşit în cameră trecând pe lângă o măsuţă de cafea, atingând lemnul parcă am putut să îmi imaginez cum doamnele din era victoriană stăteau la masă savurând ceaiul şi discutând ultimele bârfe. Urmatoul lucru care mi-a atras privirea într-un mod plăcut a fost o a două masă, care cel mai probabil era biroul, poate sunt prea entuziasmată sau poate era doar atracţia mea pentru artă dar pot afirma faptul că era victoriană a fost una dintre puţinele care a fost plină de bogăţii în ceea ce priveşte capitolul artă sau arhitectură. Pe faţă mi s-a ivit un zâmbet când am văzut pervzul geamului, pe careputeai foarte liniştit să stai şi să citeşti o carte în timp ce te uitai la peisajul de afară, cel mai probabil voi face asta în fiecare zi.
    ─     Oh doamne!
Am fost surprinsă când am dat cu ochii de patul cu un semi baldachin, e greu să descri ceva aşa de frumos lucrat, de o parte şi de alta se aflau două veioze care confereau cuverturii o imagine strălucitoare, puteai spune că e o iluzie optică, totul era aşa de auriu încât ochii îţi jucau feste.
Şi totuşi...
Mi-am muşcat buza gândindu-mă că nu sunt o persoană demnă de aceste bogaţii. Când locuiam cu părinţii camera mea era compusă dintr-un pat simplu, cu o saltea foarte inconfortabilăşi un dulap, unde îmi puteam pune puţinele haine pe care le aveam.
Nu mi-am dat seama cât timp am stat aşezată pe pat pentru că am fost acaparată de sentimentul asta de vină, e ca şi cum aş fi bătut un copil mai mic decât mine şi în loc să fiu pedepsită am fost felicitată, însă eram conştientă de faptul că făcuse-m un lucru rău.
Cu un oftat greu m-am ridicat şi am pornit spre scări. Era puţin sinistru cei drept. Se vedea că e o casă veche, pentru că spre deosebire de camere care, erau luminate de candelabre, holuriile încă îşi păstrau originalitatea, fiind luminate de o parte şi de alta de nişte suporturi cu lumanri.
Imediat ce am păşit pe prima scară fiind prea cuprinsă în ganduriile mele era cât pe-aci să nu nimeresc şi a doua scară. Şi asta nu s-a întâmplat din cauză că aş fi neîndemânatică, aia e Anne, ci din cauza luminii difuze care mă făcu să am impresia că văd o siluetă de copil fugind prin faţa scărilor. Desigur am considerat că eram prea obosită şi că îmiimaginam lucruri... asta până când am auzit şi nişte râsete de copil, iar asta nu mai era rodul imaginaţiei mele, auzisem clar.
Fără a mai sta pe gânduri am sărit peste ultimele scări ajungând la balconul principal, de unde am putut observa cum un copil alerga pe scări în jos.
    ─ Hei! Aşteptă!
Puteam să strig cât de tare mă ţineau plămânii, însă prichindelul ăla nu încerca deloc să se oprească, aşa că am pornit pe urmele lui. Aveam un sentiment ciudat de dejavu, însă am alungat rapid gândul realizând că ăsta nu era un scenariu din filmele de groază. Numai idea că fantomele ar pută exista mă făcea să rad.
L-am urmărit până la parter unde a ţâşnit ca un fulger în partea dreaptă, după care a intrat pe o uşă.
Am încercat să îmi trag răsuflarea şi am intrat în încăperea respectivă. Copii erau singurele lucruri care mă oboseau şi mă enervau în egală măsură.
    ─  Am spus să aştepţi piti...cot...
Atât vocea mea cât şi corpul s-au oprit simultan. Sunt sigură că pentru zece secunde bune am rămas fără aer în plămâni, până când Sage m-a trezit din şocul imens pe care îl aveam.
─ Aceline, te-ai sincronizat perfect, tocmai voiam să îi prezint domisoarei Anneirin pe restul membrilor din famlilie.
Şase perechi de ochi mă săgetau cu nişte priviri nu prea călduroase.
Dacă la început speram să fie doar nişte vecini, în momentul de faţă Sage mi-a năruit orce speranţă, imaginaţia mea fiind complet acaparată de un Sage imens şi diabolic care măstriveşte sub pantofii lui din piele.
Am început să clipesc des încercând să procesez noile veşti.
─ Restul... de membri? am întrebat neînţelegând afirmaţia sa.
Anneirin se apropie de mine observând faptul că eram prea confuză ca să mă mai mişc, aşa că mă îndemnă să mă asesz pe unul dintre fotoli, restul persoanelor stand în picioare sauocupând canapeaua şi alte scaune.
─ A fost nepoliticos din partea mea să nu vă anunţ încă de când aţi plecat din România că veţi locui împreună cu alte persoane, dar asta a fost una dintre cereriile domnului Allan.
Pe măsură ce vorbea simţeam cum încep să mă încrunt din ce în ce mai tare.
─ Că să ce? Să îmi vadă reacţia!?
Nu voiam să încep o ceartă cu el, însă tonul meu mă trăda.
─ Acest răspuns îl are doar domnul Allan, regret că nu vă pot răspunde la întrebare.
─ Sau nu vrei...
Mi-a scăpat printre buze, cu toate că nu voiam să o spun cu voce tare. Însă chiar dacă existau puţine cazuri în care eram nepoliticoasă din cauza nervozităţii, Sage niciodată nu îmireproşa ascet lucru, rămânea mereu aceeaşi persoană calmă.
Pe lângă calmitatea lui Sage, şi atmosfera apasatoar din camera, privirea mi-a fost acaparat când unul dintre copii, pentru că asta erau, a pufnit emanând un aer dezgustat.
Am simţit în momentul acela cum Anneirin îşi pune o mâna pe umărul meu stâng, atentionandu-mă să mă calmez.
─ Infine, lăsând asta deoparte luminează-mă te rog, pentru că în situaţia de faţă se pare că sunt singura care nu ştie ce se întâmplă.
─ Sau poate e doar lipsa de interes.
Acelaşi băiat care mă făcu-se să mă simt că o gumă de mestecat scuipată pe jos se trezise de această dată să vorbească.
Ceea ce provocase mici râsete. Erau cinci în total. Doi dintre ei, un băiat şi o faţă erau cei mai mici, maxim zece ani. Restul, o faţă şi doi băieţi păreau a fi mai mari, poate chiar în liceu.
Ok, înţelese-sem deja din primele cinci minute petrecute în acea cameră că aceşti copiii nu ne suportau, sau poate asta se aplica doar pentru mine.
─ Atunci de ce nu completezi tu această lipsă de interes de care zici cu o explicaţie adecvată.
Răspunsul lui a venit dor printr-un gest, ducandu-şi mainiile în buzunarele blugiilor şi intrcandu-şi atenţia spre geam.
─ Ace, lasă-l pe Sage să ne explice, interveni Anneirin salvând ca deobicei situaţia.
─ Întradevăr, sunt de acord cu domnişoara Anneirin. Aş vrea să îmi acordaţi zece minute în care am să va explic totul ca mai apoi să vă pot răspunde la orice altă întrebare.
Nu m-ar fi deranjat faptul că trebuia să locuiesc cu alte persoane, dar simţeam că e ceva mult mai mare, şi mă făcea să fiu nesigură pe mine.
─ Am să rezum totul pe cât posibil. După cum bine şti stăpânul Allan, nu a avut niciodată copii. Însă după momentul întâlniri tale cu el a fost ca şi cum iai dat o nouă speranţă de care se poate agaţă. Majoritatea călătoriilor sale prin toată lumea s-au bazat în mare parte pe salvarea copiilor care au fugit de acasă. Din nou accentuez fătul că totul a fost legal, toate actele necesare au fost semnate în prezenţa unui agent specializat în domeniul de protecţie a copiilor, în momentul adopţiilor. Însă cum Allan, a fost nevoit să plece într-o călătorie în lagatura cu propiai sănătate, a trebuit să ia o decizie de ultima ora.
─ De ce presimt că o să vină o veste rea.
Se repezi Anneirin să spună.
─ Pentru că asta urmează să se întâmplă, nu se observă? Are deja faţă aia de "E-o-situaţie-de-viaţă-şi-de-moarte-aşa-că nu-pot-face-o-glumă-în-momentul-de-faţă".
─ Nu po să neg ceea ce aţi spus amândouă, aşa că am să spun adevărul gol goluţ. Chiar înaintea faptului să aflaţi că aţi intrat la Universitatea din Glasgow, aţi semnat nişteacte...
─ Oh doamne, nu-mi spune că am semnat ceva contract de sclavie!
─ Nici pe departe, şi aş aprecia dacă nu mai mai întrerupe. După cum spuneam, Allan ştia că o să fii prea stresată din cauza facultăţii, că să mai fii atentă la ce se întâmplă în jurul tău, aşa că a profitat de acel moment având încredere deplină în tine.
Profitorul.
─ Actul respectiv vă declară pe dumneavoastră, că persoană fizică, prezentă şi majoră, având posibiliatea de a oferi o stabilitae atât materială cât şi familială, ca fiind tutore pe o periodata nedeterminată a persoanelor în cauză, domnul Allan fiind tutorele legal desigur.
Nu m-am îndoit mai mult ca şi acum, că nu înţeleg limba engleză. Întradevăr mă simţeam mai confortabil să vorbesc în română, dar din cauză că suntem în Glasgow a trebuit să încep sămă obijnuiesc din ce în ce mă mult cu engleză. De aceea când eram în liceu existau unel zile în care eu şi Anneirin incercam să vorbim toată ziua numai în engleaza. Eram un eşec total de fiecare dată.
Din această cauză în momentul de faţă nu eram sigură dacă ceea ce auzisem se traducea aşa cum ştiu eu sau era altă limbă.
M-am uitat la restul şi am observat că şi ei erau la fel de şocaţi că şi mine.
─ Cred că îţi baţi joc de noi!
Intervenise puţin prea înfumurat băiatul brunet de mai înainte.
─ Nici dacă aş fi obligat nu aş glumi pe un aemenea subiect, Kaisei.
Numele sau mi-a răspuns la întrebarea referitoare la naţionalitatea sa. Pe lanagă fătul că era puţin prea recalcitrat, era de naţionalitate japoneză.
─ Şi Allan, el unde e, nu el trebuia să aibă grijă de noi? întrebase fata mai mare, cu părul blond.
─ Am precizat acum câteva momente că a trebuit să plece din cauza unor probleme de sănătate.
Situaţia era mai încurcată decat crezusem. E ca şi cum la vârsta de douăzeci de ani ar veni cineva din senin şi ti-ar spune că ai cinci copii din flori, şi trebuie săi ai grijă de ei că de nu puşcăria te aşteaptă. Singurul lucru la care mă gândeam era dacă ceea ce făcuse Allan era cel puţin legal. Întradevăr după cum precizase şi Sage, Allan era tutorele legal dar ce om întreg la minte, care ţine la meseria lui ar accepta ca o adolescenţă proaspăt intrată în facultate să primească o astfel de responsabilitate pe cap.
─ Allan... Allan venea mereu aici când era plecat în aşa zisele sale"călătorii" de afaceri? am întrebat trezindu-mă din tranşa pe care o aveam.
─ În mare parte da.
Nu ştiu de ce dar mă aşteptam la un alt răspuns. Poate că era gelozie ceea ce simţeam, dar pe de o parte nu voiam să simt aşa ceva, fiindcă ştiam că aceşti copii nu au nici o vină.
─ Ma-ţi minţit timp de paipsprezece ani?
Era din ce în ce mai greu să respir din cauza sentimentului de nervozitate care se aduna în interiorul meu că şi un balon care stă să explodeze de la surplusul de aer.
─ Nu asta a fost intenţia domnului Allan...
─ Se pare că nici eu nu mai ştiu care e intenţia lui.
Ceea ce spuse-se Sage până în momentul de faţă era prea greu de digerat. Aşa că dorind să nu încep o conversaţie neplăcut cu el, m-am ridicat îndreptându-mă spre uşa.
─ Dacă tu crezi că am venit în Glasgow că să mă joc dea bona cu nişte copii cu capul în nori, atunci să ştii că vorbeşti cu persoana greşită. Nu vreau să mi-o iei în nume de rău Sage dar toată situaţia asta, e prea dintr-o dată. Tu şi Allan va aşteptaţi că eu să fiu cine sie ce specimen de super om. Dar nu pot să mă transform în ceva ce voi vreţi, şi credeam că ştiţi asta. Cu riscul că o să mă dai afară din casă, îţi spun că nu sunt pregătită pentru o astfel de responsabilitate.
─ Ace oprestete şi gandestete puţin asupra lucruriilor pe care lea spus Sage.
Puteam paria pe propia-mi viaţă că Anneririn urma să spună ceva de genul.
─ La ce să mă gândesc Anneirin!? La faptul că am fost minţită atâţia ani, şi acum sunt obligată să accept situaţia asta penibilă?! Îţi dai seama că ceea ce a spus până acum mă pune pe mine într-o situaţie negativă? Atâta timp cât Allan e plecat, degeaba e el tutorele legal dacă în prezent eu voi fi cea care are grijă de ei. Deci practic vorbind eu voi ajunge mai repede în puşcărie. Oh, şi încă ceva! Dacă voiai să faci această situaţie mult mai realistă şi să mă simt obligată sau chiar vinovată, ca mai apoi să cad la picioarele voastre, trebuia să te gândeşti de două ori. Nicodată nu am semnat aşa zisul tău "contract", cred că totuşi la cei 20 de ani ai mei conştientizez faptul că înainte de a semna orice contract trebuie să-l citeşti că să vezi sigur dacă eşti de acord cu termenii impuşi de el. Aşa că lasati-o mai moale.
M-am întors pe călcâie şi am ieşit de acolo, atât nervoasă cât şi speriată, spre ieşire. Cu mâna tremurând am apăsat clanţa uşi şi am ieşit alerand afară, în plină stradă. Că mai apoi să pot respira din nou liniştită.   

Hey! Sper să va stârnească interesul.

În cele două gif-uri e Shetou Kaisei (Nakajima Kento).