Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 16: Sunt obosit și vreau să mă vindec

Kenrad

~~~

      — Mamă, te rog. Oprește asta.

    Nu mă simt în stare să țip. Nu mai mă simt în stare să reacționez în niciun fel. Ceea ce s-a întâmplat cu doar câteva minute în urmă, m-a forțat să mă desprind dureros și forțat de realitate. Nu am habar unde mă aflu cu mintea mea acum, dar oriunde ar fi, mai mult ca sigur nu este un loc bun. 

      — Ce să opresc? femeia de lângă mine întreabă cu un zâmbet slab pe față. Nu e nimic de oprit. Nu s-a întâmplat nimic. Totul a fost un accident.

     Din nou. Din nou îi caută scuze. Chiar și cu bandajul pe care îl are în jurul frunții, tot nu poate să recunoască că acel monstru este de vină pentru tot. Tot nu poate să admită ceea ce se află exact la nasul ei: tata nu mai tată, dar nici soț de ceva vreme. Și poate mă repet, dar poate dacă o fac, femeia care mi-a dat viață, dar de care nu pot fi mândru în acest moment, își va da și ea seama.

      — Nu a fost un accident. Știi asta la fel de bine precum mine. A făcut-o intenționat. De ce încerci să îi cauți scuze din nou?

     Sunt obosit. A naibii de obosit. Mai mult psihic, decât orice altceva. Și vreau să se termine toată porcăria asta. Vreau să se încheie într-un mod sau altul. Fiindcă nu mai pot face față. Nu mai pot sta între cei doi oameni, care normal, ar fi trebuit să se comporte precum doi părinți. Ei ar fi trebuit să mă crească, să îmi ofere un exemplu demn de urmat, dar în schimb, eu sunt obligat să intervin între cei doi. 

      Nu e foarte ciudat, ceea ce s-a întâmplat azi. Nu e nimic nou, cel puțin în această familie. Nu ar fi prima dată, când acel nemernic a ridicat mâna la femeia care i-a fost alături ani la rând, atunci când nu avea mai nimic. Dar mai mereu eram eu în mijloc, iar loviturile care erau îndreptate înspre ea, ajungeau la mine. 

     Dar în dimineața asta nu eram acasă. Eram la Azireea. Am vrut să văd cum se simte, să văd dacă este mai bine decât în seara precedentă. În timp ce îi pregăteam o supă, am auzit niște zgomote de afară, iar atunci când am ieșit să văd ce se întâmplă, i-am văzut mașina acelui nemernic, apoi mi-am dat seama: ceva nu este în regulă. Ca de fiecare dată, când se întoarce acasă, am simțit acea tensiune ciudată în vene, așa că am fugit la mine acasă, spunându-i blondei că am uitat ceva important, și că mă voi întoarce mai târziu.

     Nu prea am avut vreo reacție pe moment, atunci când am văzut-o pe mama cu fruntea plină de sânge, iar acel bărbat în fața sa, urlând în continuare. Se pare că a avut o zi proastă, mai nimic nou. Dar după ce am realizat gravitatea situației, a fost clipa în care am clacat și am renunțat la maniere, dându-i câțiva pumni acelui monstru. Nu am mai stat să primesc la rândul meu alte lovituri, ci am fugit cu mama în brațe, încercând să o țin trează. Nu trebuie să fii mai geniu, pentru a îți da seama, cât de îngrozit am fost, în drum spre spital.

     — Kenrad, nu înțelegi lucrurile care sunt în jurul tău. Nu poți înțelege ceea ce se întâmplă între mine și tatăl tău. Nu ar fi trebuit să îl lovești. El—

      — El s-a schimbat cu mult timp în urmă. Și nu va mai fi nicicând bărbatul de care te-ai îndrăgostit. Am tot încercat să îți spun asta. Am tot încercat să îți demonstrez asta. Și știi mult prea bine că am dreptate, iar acum, mai mult ca sigur, se distrează cu o femeia de ocazie, în timp ce tu ai fi putut muri, tot din cauza lui. 

     Nu îmi pare rău. Chiar dacă lacrimile încep să îi apară pe chip, nu mai vreau să ascund ceea ce gândesc. De acum înainte, nu vreau să mai intervin între ei. Poate este a naibii de egosit din partea mea, dar m-am săturat să fiu adultul din casa asta.