Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 18: Duși de val... și de vin

       Kenrad

~~~

     — Știi, dacă eu nu merg la ore nici astăzi, nu înseamnă că tu ar trebui să îmi urmezi exemplul. Dacă... directorul îi va suna pe părinții tăi? 

     Îmi întorc privirea înspre blondă, ridicând din umeri. Mi-am dat seama că s-a simțit cam prost fiindcă i-a adus în discuție pe... părinții mei. Nu prea are de ce, totuși. Pot să îmi dau seama când cineva are gânduri bune, sau când cineva doar se preface în preajma mea.  Și chiar dacă nu o cunosc de foarte mult timp pe Azireea, am reușit să îmi dau seama că nu este tipul de persoană răutăcioasă. Poate băgăreață, sau o moară stricată. Dar nu răutăcioasă. 

     — Nu are decât să îi salute și din partea mea. Nu îmi pasă, răspund pe un ton plat, fără să mai o privesc. 

      Și nu îi urmez exemplul ei. Pur și simplu nu am chef astăzi de niciun fel de cursuri. După toată prostia de ieri, tot ceea ce vreau este să dorm. Poate voi reuși să dorm măcar acum în liniște. Sau să ies la niște aer liber.  

     — Nu prea îmi place să lipsesc de la cursuri, dar astăzi chiar nu mă simt în stare să fiu acolo, spune fata din dreapta mea, iar apoi privește telefonul și se încruntă subtil. Se pare că mama nu va da nici astăzi pe acasă, așa că nu trebuie să ne panicăm.

     Da, încă mă simt ca naiba. Începe să îmi pară din ce în ce mai rău că i-am cerut ajutorul. Ar fi trebuit să plec la un hotel sau ceva dacă m-am decis să stau departe de nebunia de acasă- măcar pentru câteva zile. Nu prea știu ce a fost în mintea mea.

     — Nu vreau să par indiscret, dar mama ta este puțin cam absentă. Ești de obicei atât de singură?

    Bine, poate am încercat să nu par indiscret, dar exact asta am fost. Ar trebui să mai exersez felul în care vorbesc cu persoanele din jurul meu. Am folosit sarcasmul prea mult timp, iar acum tot ceea ce spun sau întreb, pare răutăcios sau ironic. 

     — A devenit destul de comun să mă trezesc singură în casa asta, iar la culcare tot eu să fiu singura care stinge lumina. Sunt singură, dar nu mă simt singuratică. Cel puțin nu tot timpul, admite și apoi își atinge gâtul. 

    — Nu ești singură, spun la rândul meu și apoi zâmbesc slab. Îl ai lângă tine pe Mike, încerc să glumesc și atunci când aud un chicot de la blondă îmi dau seama că am reușit câtuși de puțin. 

    — Da, ai dreptate. Din păcate Mike nu poate bea vin cu mine.

     Zâmbește larg și eu o privesc confuz. Începe să clipească rapid și în momentul de față seamănă precum un copil de grădiniță. Chiar dacă este puțin cam jenant, trebuie să recunosc și că arată oarecum... drăguț? Cât de drăguț poate arăta un pui de câine poate?

     Da, acum o compar cu un câine. Este adevărat că uneori îi confund vorbitul cu un lătrat, dar am întrecut puțin măsura. 

     — Și ce propui? Să bei vin în timpul în care ar trebui să fii la cursuri, cu un băiat pe care de abia îl cunoști, în timp ce mama ta este la muncă? Ești nebună? glumesc și ea ridică din umeri, continuând să îmi zâmbească.

      — Nu am fost vreodată normală, răspunde în timp ce eu îmi dau ochii peste cap. Ne-ar prinde bine la amândoi niște stropi de fericire temporară, nu crezi?

      — De ce ai nevoie de o fericire temporară când eu sunt aici să ți-o ofer pe cea permanentă? glumesc din nou și ea mă privește de parcă l-am îngropat și dezgropat  pe Mike.