Young, rich and DEAD (Tânără, bogată și... MOARTĂ)

Young, rich and DEAD

Young, rich and DEAD

Te-ai întrebat vreodata cum ar fi să mori pentru o zi? Oare cine ar plânge pentru tine și cine s-ar bucura că pleci? Te-ai gândit că, poate, jumătate din oamenii pe care îi credeai prieteni vor fi fericiți după ce vor fi scăpat de tine? Mai ales dacă ești ca mine.

Mă numesc Cameron Lawrence și mă pot lăuda că duc o viață perfectă. Din afară chiar așa pare, dacă stau bine și mă gândesc, iar dacă m-aș obosi să susțin contrariul, toți m-ar considera o nerecunoscătoare. De șaptesprezece ani și zece luni sunt învățată să primesc exact ceea ce îmi doresc. Este de ajuns să spun că vreau clătite și Jean Luc îmi aduce câte clătite poftesc. Sau că vreau un bichon si Lulu, guvernanta mea, îmi pune la dispoziție un catalog întreg de unde îmi pot alege ce cățel doresc. Exemplele pot continua la nesfârșit, pentru că nu îmi amintesc să îmi fi lipsit ceva vreodata. Cel puțin nu ceva palpabil.

Aveam la dispoziția mea un majordom, George, o menajeră, Felicia, pe Lulu și pe Jean Luc, guvernanta și bucătarul meu care, din păcate, nu puteau compensa lipsa părinților mei. Tata era un important om de afaceri, mama un fost fotomodel care conducea un lanț de saloane de înfrumusețare. Era mereu plecată la prezentări de modă în Europa, iar tata era mai tot timpul în delegații. Ambii erau prea ocupați pentru a petrece timp cu mine. În puținele cazuri când luam cina împreună, singurele discuții erau formale. Mă întrebau cum a fost la scoală, ce fac Monica și Miriam, prietenele mele cele mai bune, dacă mai am nevoie de ceva și atât. Da, aveam nevoie de ceva. Aveam nevoie de părinții mei, care mă abandonau pentru slujbele lor. Mă săturasem de toate astea. Tot ce voiam era să simt și eu că sunt importantă pentru cineva.

La liceu nu cred că exista cineva care să nu mă cunoască. Eram eu și M&M's, Monica și Miriam. Eram trioul fetelor cu...bani, deși aș fi preferat oricând să fac parte din gașca celor cu note mari, cu voce, cu orice alt atu, dar nu "cu bani". Dacă exista cineva pe lumea asta care să deteste banii mai mult ca mine, atunci probabil m-aș fi căsătorit cu acea persoană. Într-un fel, nu am simțit niciodată că aparțin acestei lumi a oamenilor înstăriți. Când eram mică m-am întrebat deseori dacă am fost înfiată, dar cu timpul am realizat că semăn suficient de mult cu ai mei ca să fiu copilul lor. Aveam ochii mamei mele, căprui cu nuanțe roșcate, în funcție de lumină, și trăsăturile tatălui meu. Aceleași buze, aceeași bărbie, același caracter puternic, aceeași dorință de a avea mereu ultimul cuvânt.

Uneori simțeam că nici prietenele mele nu îmi sunt cu adevărat prietene, ci doar un fel de partenere de cumpărături și de bârfe. Eu eram întotdeauna cea care plângea la filme, se emoționa ușor și încerca să îi ajute pe toți. Ele își spuneau "fetele cu sânge albastru"; eu nu aș fi putut fi în veci așa ceva, mai ales pentru că albastrul e o culoare rece, iar eu eram o persoană cu inima caldă, deși unele gesturi pe care le făceam din inimă erau interpretate pe dos. Spre deosebire de mine, simțeam că prietenele mele nu aveau pic de altruism în ele.

Un lucru pe care trebuie să îl menționez este faptul că mă întâlneam cu cel mai "râvnit" băiat din liceu, Matt, un tip din aceeași stupidă categorie socială ca mine, cu care mama m-a forțat, practic, să ies în oraș și, pentru că eu nu suport să dezamăgesc pe nimeni, am acceptat, de dragul ei. Deși eram ferm convinsă că nu voi ajunge niciodată să țin la Matt mai mult decât la Jay-z, bichonul meu.
Da, recunosc că eram flatată că ieșeam cu el și că toți șușoteau despre cât de bine ne stă împreună și cât de norocoasă sunt că a pus ochii pe mine, dar simțeam că propria mea viață nu îmi aparține. Mă săturasem să îi las pe ceilalți să ia deciziile pentru mine, eu fiind doar o marionetă care încearcă să îi mulțumească pe toți, de parcă astfel lumea ar fi devenit mai bună.

Și da, recunosc! Mi-am dorit de atâtea ori să dispar măcar pentru o zi, să văd cine m-ar căuta, dar într-un fel mi-era teamă. Dacă toți oamenii pe care îi iubesc nici măcar nu îmi vor sesiza lipsa? Contam pe o singură persoană să mă caute până la capătul lumii: Nick, prietenul meu cel mai bun, pe care l-am cunoscut în Chile, în urmă cu trei ani. Dar asta e altă poveste.

Chiar îmi doream să văd cum ar fi viața celorlalți fără mine. Eram și eu egoistă pentru prima oară în viață, dar aveam nevoie de o pauză de la atâta prefăcătorie și superficialitate.

Era 27 iulie, anul trecut. Făceam o mini petrecere în pijamale cu M&M's(ele credeau că le spun așa pentru că sunt dulci, dar adevărul era că le comparam sufletul cu ciocolata neagră: la fel de întunecat) și ascultam One Direction, în timp ce ele își colorau unghiile în nuanțe de albastru și fucsia metalizat, de-ți luau ochii. Eram sătulă de discuțiile despre băieți. Tot ce auzeam de la ele era:

-O, vai, Mony, l-ai văzut pe Zayn în concertul din Honolulu?

-Da, era așa drăguuuuuț.

"Vastele" mele cunoștințe în domeniul muzicii nu îmi permiteau decât să recunosc numele anumitor formații și cântăreți și să le atribui fețele corespunzătoare, așa că fie-mi scuzat că habar n-aveam cine-i cine în formația aia pe care ele o venerau. Eram ferm convinsă că în dulapurile lor existau altare pentru toți tipii de care erau obsedate.

-Credeam că am trecut peste faza asta cu nebunia și fanatismul exagerat, le-am zis. Adică...mă rog.

A fost nevoie să îmi retrag cuvintele, pentru că tot ce am primit de la ele au fost căteva priviri care m-ar fi ucis, garantat, dacă Mony și Miry(detestam să le zic așa, mai ales când ele îmi ziceau Camy, iar asta mă ducea cu gândul la cămile) ar fi avut lentile de contact cu laser, conectate la creier, care să funcționeze atunci când cel care le poartă este enervat la culme. Spre norocul meu, n-au fost inventate încă.

Am ieșit pe balcon, urcându-mă pe balustrada din ciment, lăsând vântul călduț de vară să îmi răvășească părul, în timp ce mă uitam la stele. Atunci am văzut prima stea căzătoare din viața mea. Străbătu cerul în viteză, lăsând o ușoară dâră de lumină în urma sa. M-am grăbit să închid ochii și să îmi pun o dorință, deși știam că asta e doar o poveste de adormit copiii și că stelele căzătoare nu au puteri magice. Dar era drăguț să sper, nu? Am tras aer în piept și am spus în șoaptă:

-Vreau... vreau să mor pentru o zi!

Apoi am început să râd singură, pentru că dorința mi s-a părut stupidă imediat după ce am rostit-o. Trebuia să fiu fraieră să mă gândesc că așa ceva era posibil, dar ce putea să își dorească o fată care avea totul? Îmi doream atenția părinților mei, îmi doream prieteni adevărați, îmi doream iubire, sinceritate, bunătate și încredere. Toate astea nu puteau intra într-o singură dorință.

Mă pregăteam să mă întorc înapoi în cameră, dar când să fac un pas peste balustradă, mi-am agățat piciorul între doi stâlpi de beton din aceasta. M-am dezechilibrat si am căzut de la etaj direct în fața casei, țipând scurt.

-O, Doamne, Camy! urlă Monica, aplecându-se peste balcon.

M-am ridicat și m-am scuturat de pământ, ridicând degetul mare în aer.

-Sunt OK!

-Sună la salvare, urlă Miriam, iar Monica formă numărul, tremurând.

Imediat au ieșit afară Felicia și George, iar eu m-am grăbit să le ies în cale.

-Pe bune, sunt bine, le-am zis, dar păreau să nu mă bage în seamă. Nu mă doare nimic, am continuat eu, privind-o pe Felicia cum izbucnește în lacrimi.

George se repezi spre mine și mă pregăteam să îl îmbrățișez, când el trecu pe lângă mine și se așeză în genunchi în spatele meu. M-am întors să văd ce s-a întâmplat și m-am vazut întinsă pe alee, într-o baltă de sânge, în timp ce George îmi verifica pulsul și încerca să mă resusciteze.

Iar când am auzit sirena ambulanței și am văzut luminile roșii și albastre am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare și am realizat că dorința mea se împlinise. "Data viitoare voi avea grijă ce-mi doresc. ",mi-am zis. Asta dacă va mai exista o "dată viitoare" pentru mine.

*Hei hei. Geo is back cu o noua poveste. O am in minte de...ieri. Asa ma loveste inspiratia de nu mai pot dormi noaptea. Nu aveam in plan sa mai scriu ceva pana ce nu terminam Pro-Distance, dar ideile incepeau sa mi se amestece in cap si detest asta. Asa ca sper sa va placa. De data asta povestea va fi ceva mai scurta. :) Asa ca mersi ca ati citit si orice comentariu e binevenit. :*

Multumesc XoLadyA pentru coperta. :*