Young, rich and DEAD (Tânără, bogată și... MOARTĂ)

PART 5- The Last Part

Ultima zi pe pământ, înainte să ajung la doi metri sub el. Era ultima mea zi alături de cei dragi și, deși teoretic spiritul meu ar fi putut să trăiască veșnic , având grijă de cei dragi, ceva îmi spunea că nu se va întâmpla asta și că voi dispărea pe veci, că odată ce sicriul, cu trupul meu în el, va fi acoperit de pământ, pentru mine nu va mai exista cale de întoarcere.

Aș fi vrut să pot să mă materializez pentru cinci minute, măcar cinci minute, să-i pot îmbrățișa pe toți și să le promit că va fi bine. În fond, nu eram prima, nici ultima persoană care murise. Toți murim, odată și odată, doar că nu mă așteptam ca sfârșitul meu să vină atât de curând. Cred că nimeni nu se aștepta... Mă gândeam că toți avem un rost în viață, iar eu încă nu-l găsisem pe al meu și era prea târziu ca să-mi dau seama care mi-a fost scopul pe Pământ.

Corpul meu era condus pe ultimul drum de către zeci de oameni, care abia își stăpâneau lacrimile și mă durea să îi văd așa. Durea să îi las în urmă. Durea să știu că am rănit pe cineva, că am lăsat în urmă atâta suferință, că mi-am lăsat baltă părinții, care aveau planuri mari, în ceea ce mă privea pe mine. Durea să știu că nu voi mai avea petreceri în pijamale cu M&M's ale mele, petreceri care îmi vor lipsi cu siguranță, deși cândva le detestam. Suferința era prea mare, devenea insuportabilă pentru întreg sufletul meu. Mi-aș fi dorit să fi avut un buton de oprire al fluxului de sentimente, cum aveau vampirii în filme, dar știam că merit toată această suferință, pentru că asta era ”răsplata mea” pentru dorința pe care mi-o pusesem, pentru nerecunoștința mea, pentru durerea pe care le-o provocasem celorlalți.

E ciudat să stai lângă propria ta groapă,să vezi cum trupul tău este coborât încet, încet în pământ, să auzi țipetele mamei tale, care ar putea să sfâșie inima oricui, să vezi cum toți dau drumul șuvoaielor de lacrimi. Toate astea se întâmplau sub ochii mei, iar eu nu puteam face nimic pentru a împiedica lumea să îmi scufunde trupul în pământ.

Am simțit cum, deodată, totul începea să se învârtă în jurul meu, pentru ca, mai apoi, să nu mai văd nimic în fața ochilor, simțindu-mă, parcă, una cu trupul meu. Deodată, am zărit un punct luminos, ca o stea singuratică pe cerul întunecat. Punctul începu să crească, să se lățească și să se lungească, până când ajunse de două ori mai mare decât mine sau, cel puțin, decât estimam eu că aș fi de mare.

M-am lăsat cuprinsă de toată căldura pe care acea lumină mi-o oferea. Simțeam cum mă străbate, mă simțeam inundată, invadată, copleșită de cele mai pure sentimente. Simțeam că lumina mă atinge cu iubire.

-Nu-ți fie teamă să pășești, îmi șopti un glas, al cărui ecou mă înconjură preț de câteva clipe. Aici nimic rău nu ți se va întâmpla, îți promit.

Am reușit să disting o siluetă, ieșind din lumină, cu brațele-i întinse spre mine. Cu cât se apropia mai mult, cu atât mă simțeam mai iubită, mai dorită în acel loc.

-Haide cu mine, bobocel! îmi zise, iar mintea mea derulă, în viteză, toate amintirile legate de această poreclă.

”Ține-te bine, bobocel!”, zise bunica, împingând leagănul în care se afla o versiune în miniatură a mea, care râdea cu gura până la urechi.

”Bobocel, mă poți ajuta cu plăcinta asta?Am făcut-o special pentru cea mai bună nepoțică din lume.” Simțeam mirosul de zmeură, care-mi inunda nările, în timp ce bunica îmi ciufulea părul cârlionțat, sărutându-mă pe frunte.

”Îți promit că voi fi mereu lângă tine, bobocel. Oricând vei avea nevoie de mine...” Lacrimile îmi invadau ochii, în timp ce îi strângeam mâna bunicii, sperând să îi pot da astfel puțin din energia mea. Nu suportam să o văd pe patul de spital, din ce în ce mai slăbită și mai pierdută.