Young, rich and DEAD (Tânără, bogată și... MOARTĂ)

Part 4

Era vara anului 2010. Ai mei își luaseră două săptămâni libere să putem pleca la mare, în Chile. Am spus vreodată cât iubesc marea? În orice caz, o zic acum: IUBESC MAREA. Mi-aș dori o casă pe malul mării, într-un loc pustiu. O casă mică, de lemn, cu geamuri imense, de unde să pot vedea răsăritul în fiecare dimineață. O casă numai a mea, prea mică pentru a te pierde în ea și totuși suficient de mare pentru a mă simți liberă, pentru a mă regăsi.

Ai mei erau în apă, stropindu-se și râzând zgomotos, ca doi adolescenți. Nu îi vedeam prea des așa și mă trezeam întrebându-mă oare cum erau când s-au cunoscut. Toți copiii știau poveștile de dragoste ale părinților lor, însă eu parcă eram de pe altă planetă. Când eram mică și aveau timp de stat cu mine, nu mă prea interesa cum s-au cunoscut și cum au ajuns să se căsătorească. Însă acum, când aveam timp să îi ascult, nu aveau ei timp să se facă ascultați.

În timp ce ei se distrau, în gențile lor de plajă telefoanele sunau în prostie. După ce că abia reușisem să îi conving să petrecem și noi puțin timp împreună, nici nu făceau un pustiu de bine să își închidă telefoanele și să lase munca în L.A. Eram în Chile. CHILE. Vremea era superbă, totul era perfect, până în clipa în care telefoanele lor idioate au început să sune, iar ei au lăsat bălăceala pentru ”problemele serioase”. M-am ridicat de pe șezlong și mi-am prins eșarfa albastră în jurul taliei, apoi am pornit cu pași rapizi spre barul din mijlocul plajei. M-am așezat pe unul din scaunele libere și mi-am pus capul în mâini.

-Ce dorește señorita? Spuse o voce extrem de caldă, dar pe care mă hotărâsem să nu o bag în seamă.

-Orice ai fără alcool, îi răspund, ridicând ușor privirea, ca să văd cu ce ”specimen” aveam de-a face, pentru că de cele mai multe ori, vocea sexy nu corespundea cu fizicul. Deh, așa mi-e norocul. Dar când ochii mei au făcut contact cu posesorul vocii faine, am rămas mută. Un tip de vreun metru optzeci, bine-făcut,cu părul șaten închis, creț, cu gene lungi, negre și întoarse, care îi conturau perfect ochii căprui cu nuanțe de negru, cu un zâmbet genial și cu mici gropițe în obraji, stătea în fața mea, pregătindu-mi o băutură din rodii și nu mai știu exact ce. Culmea, după trei ani de la întâmplarea asta, el încă își amintește ce pusese în cocktailul meu non-alcoolic.

-Cât face? L-am întrebat, sorbind din băutura pe care tocmai mi-o așezase în față.

-Să zicem că e din partea casei, spuse el, zâmbind și făcându-mi din ochi prietenește.

-Oh, nu. Nu accept favoruri.

-Iar eu nu accept refuzuri. Hai, nu fi așa dură cu mine. O să ai timp să te revanșezi.

-Când?îi spun, privindu-l puțin sceptică.

-Diseară?

-Uite,...

Mă pregăteam să îi răspund, dar nu îi știam numele și muream de nerăbdare să îl aflu.

-Nick, spuse el, întinzându-mi mâna, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

-Cameron, îi spun și eu, prinzându-i mâna în palma mea ușor și privindu-l în ochi.

-Cameron, ce faci diseară?

-Uhm, probabil petrec câteva ore cu ai mei, având în vedere că ăsta e principalul motiv pentru care am venit aici. Trebuie să am grijă de ei, îi zic, zâmbind.

-Nu-ți face griji. Nu există hoți de părinți pe aici. Poate doar hoți de inimi, spuse el, zâmbind cu subînțeles.

-Nu, sincer acum, îi răspund, ușor îmbujorată. Cel mai probabil o să petrec seara cu ai mei. Deci bănuiesc că trebuie să te refuz.