Young, rich and DEAD (Tânără, bogată și... MOARTĂ)

PART 2

PART 2

”Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple.” Culmea, de fiecare dată când am vrut ceva, am primit. De ce oare nu m-am gândit că dorința din noaptea aceea se poate împlini? Nu mă așteptam la asta, totuși. Nu sunt superstițioasă.

M-am văzut culeasă de pe jos și așezată  pe o targă, apoi dusă în salvare, unde medicii pregăteau chestiile alea de resuscitat. N-am știut niciodată cum se numesc și degeaba mă chinuiam să întreb, că oricum nu mă auzea nimeni.

Am văzut mașina alor mei, un Volkswagen Phaeton (pe care speram că într-o bună zi voi ajunge să o conduc), intrând pe poartă, am văzut-o pe mama sărind și fugind spre mine, panicată, dar mai dureros, l-am văzut pe tata pierdut, cu ochii în lacrimi, ceea ce era în premieră pentru mine și îmi făcea inima praf. Asta dacă inima mea mai funcționa, pentru că oricum nu o simțeam.

-Faceți ceva! urla mama, din spatele salvării.

-Vom face tot ce putem, spuse unul din  medici, calm și nepăsător de parcă viața mea nu ar fi stat în mâinile lui.

-Și dacă ”tot ce puteți” nu e suficient, spuse tata, cuprinzând-o pe mama în brațe, atunci faceți imposibilul!

-Nu sunt Dumnezeu, spuse medicul, închizând ușile și pornind cu trupul meu fără viață către spital.

Ai mei au intrat în casă și s-au oferit să le ducă pe prietenele mele acasă. La urma urmei, poliția era deja pe drum, iar ele aveau de dat o declarație. Monica avea ochii umflați de plâns, iar Miriam privea în gol. Ea a fost cea care aproape i-a implorat pe ai mei să o ia cu ei la spital.

-În fond, ne-am anunțat deja părinții, zise Monica, ridicându-se și îndreptându-se spre ușă.

Oricât de mult mi-ar fi plăcut să stau lângă ei și să încerc să-i liniștesc, nu puteam face nimic. Aveam un corp de păzit și trebuia să găsesc o cale de a mă întoarce în el.

Eram conectată la toate aparatele posibile și imposibile, inima  mea nu mai pompa sângele, ci era înlocuită de o mașinărie cu o groază de fire și butoane. Mama și-ar  fi dorit să mă fac medic, dar nu cred că aș fi făcut față unor  astfel de provocări. Să fi avut viața cuiva în mâini, cred că aș fi murit eu înainte să apuc să salvez pacientul. În plus, și așa nu se știa dacă mai apuc ziua următoare. Practic, eram moartă. Inima mea nu mai funcționa, creierul meu (dacă nu era împrăștiat pe aleea din fața casei) era zdruncinat, cu siguranță, iar sufletul meu hoinărea în afara trupului.

Doctorul ”Nu sunt Dumnezeu” a ieșit afară din sala de operații, și-a dat jos plasa de păr sau ce-o fi fost bonețica aia din capul lui și s-a îndreptat către ai mei, care așteptau pe hol. Știam că ceva nu e în regulă, pentru că nepăsarea lui aparentă se transformă în compasiune. Mama s-a ridicat, privindu-l speriată:

-E bine, nu? Ați stabilizat-o, nu?

-Îmi pare rău, șopti el, vocea frângându-i-se, dar a intrat în moarte cerebrală. Cu alte cuvinte, creierul ei nu mai răspunde. Nu primim semne vitale. De două ore încercăm să o resuscităm.

-Mențineți-o conectată la aparate! spuse mama, prinzându-l de halat, exact așa cum încercam eu să mă agăț de viață.

-Ne pare rău, dar costurile pentru a o menține la aparate...

-Plătim oricât, zise tata.

-Domnule Lawrence, amânăm inevitabilul. Fiica dumneavoastră nu își va mai reveni. Este o șansă de unu la un milion să își revină.

-Și dacă fiica mea e acel ”unu”?

Era cam greu să te împotrivești alor mei.

-Trei zile, spuse mama. Trei zile și dacă după astea trei zile starea ei nu se îmbunătățește, sunteți liber să o deconectați de la aparate.