Metamorfozis: Prolog

19.9K 794 110
                                    

PROLOG

În urmă cu două luni

—Scout! Nu am chef de prostiile tale, unde eşti?

Tânăra îşi ţinu respiraţia, lipindu-şi mai bine spatele de uşa rece din camera fratelui său. Inima îi bubuia în piept atât de tare încât se temea că Serje o putea auzi de pe hol, acolo unde se afla. Scout îşi strânse degetele în pumni, pieptul urcându-i într-un ridm allegro, care îi sufoca plămânii. Nu vedea decât strălucirea dureroasă a lanţului de argint pe care-l scăpase pe podea. Era lanţul lui Sebastian. Ce căuta lanţul lui la Serje? Scout îşi amintea la perfecţie ziua în care fratele ei plecase. Văzuse bijuteria la gâtul lui, peste materialul cămăşii. Sebastian niciodată nu-şi dădea jos lanţul, dar totuşi, după dispariţia în accident, Scout îl găsise în lucrurile lui Serje.

Ce însemna asta? Ce îi ascundea Serje?

Orbită de furie, Scout se aplecă şi adună cu mâini tremurânde lanţul rece, care nu mai fusese de mult timp încălzit de pielea fratelui ei. Îl privi cu ochi arzători, apoi ieşi pe holul căsuţei lor din Servern, un orăşel la două sute de kilometrii de Londra. Trânti uşa, iar ochii albaştrii ai lui Serje se ridicară spre ea din capătul celălalt al coridorului. Trăsăturile i se înăspriră.

—Ţi-am spus să nu mai intri în camera mea, îi replică el.

Scout îşi înăbuşii valul de cuvinte usturătoare pe care i le-ar fi aruncat. În schimb, întinse mâna şi lăsă lanţul să atârne, cu tot cu vergheta pe care era inscripţionat numele părinţilor lor. Buzele îi tremurau de furie şi de teama anticipării. Serje o privi ca şi cum vedea prin ea.

—De unde ai ăsta? îl întrebă tânăra.

Serje nu stătu mult ca să răspundă. Rămase împietrit în dreptul scărilor, cu braţele moarte pe lângă corp, cu o expresie neutră pe chipul lui în tocmai ca cel al lui Sebastian.

—Un poliţist l-a găsit în iarbă, după accident.

—De ce nu mi l-ai arătat? De ce l-ai ascuns?

—Sufereai destul de mult ca să nu-ţi mai arăt, îi răspunse fratele ei, singurul care îi rămăsese, de altfel.

Scout îşi aminti de seara ploioasă în care maşina de poliţie a oprit în faţa casei lor. Îşi aminti de clipele de groază pe care le-a petrecut alergând prin ploaie până la drumul ce ducea spre Londra, unde maşina lui Sebastian ieşise de pe şosea, lovind în plin trunchiul unui copac, ca mai apoi să ia foc şi să ardă aproape în întregime. Când ea ajunsese ploaia se lupta cu flăcările. Mirosea a sânge şi fum. Mirosea a durere şi a moarte. Scout îşi striga fratele, dar el nu răspundea. Nimeni nu reuşise să-l scoată. Plecase spre Londra târziu în noapte, spunând că avea drumul mai liber decât ziua, de aceea accidentul fusese semnalat prea târziu.

Nu mai rămăsese nimic. Nimic care să mai fie plâns sau îngropat. Sebastian rămăsese doar o amintire, ceva ce existase cândva, până într-un punct. Scout simţi o lacrimă rece străbătându-i obrazul. Ura să plângă, dar pentru Sebastian ar fi făcut-o la nesfârşit. Îl simţea aproape când lacrimile îi şiroiau pe tot chipul, ca şi cum el venea să le şteargă. De aceea, strângând lanţul în căuşul palmelor, Scout îl duse în dreptul inimii şi, cu un scâncet din străfundurile inimii, dădu drumul lacrimilor, ca şi cum nu trecuse aproape o jumătate de an de la moartea lui. Simţi îmbăţişarea lui Serje şi-l privi printre lacrimi. El şi Sebastian erau identici. Ea şi ei doi erau identici, dar parcă alinarea pe care Serje încerca să i-o ofere nu avea să o întreacă niciodată pe cea pe care apariţia lui Sebastian i-ar fi dat-o.

Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)Where stories live. Discover now