Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Divide et impera

Christine nu știa exact pe unde se aflau. Nu era sigură dacă se îndreptau spre Linderhof sau dacă se rătăciseră, însă se bucura că ajunseseră suficient de departe ca să nu mai fie în pericol. Inima îi bătea cu putere și tendința să se uite în urmă devenise din ce în ce mai puternică. O parte din inima ei se gândea la Flavius și la licantropul cu care se lupta acum, în timp ce cealaltă se îngrijora pentru Ron. În fapt, Ron plecase la conacul Syracuse și Loana fusese scoasă din pentagramă. Ron era acum cu Loana, iar stomacul lui Christine se strânse la acest gând, deși nu ar fi trebuit.

—Nu... mai pot alerga.

Christine se opri brusc, întorcându-se suficient de repede ca să vadă trupul lui Elias alunecând într-o parte, fără vlagă. Eve îl prinse  înainte ca băiatul să ajungă la pământ. Trupul lui se rezemă de al ei și Christine recunoscu imediat simptomele atacului de panică. La un moment dat, copilul se lăsă la pământ, încercând să-și acopere fața cu palmele. Își ridicase genunchii la piept și tremura, respirația trecându-i neregulat printre degetele răsfirate, iar Eve se repezi să-l tragă la pieptul său și să-l legene, ca să-l calmeze. Elias încercă să se tragă la început, mișcându-și haotic brațele, apoi încetă, devenind dintr-odată tăcut. Christine se grăbi să se lase dinaintea lui. Văzuse atât de multe reacțiii ca acestea, fie la copii, fie la adulți, încât instinctiv știa ce să facă, iar primul lucru fu să o roage pe Eve să se îndepărteze.

 —Starea de sufocare se va amplifica, îi explică ea, cât timp Eve își trăgea nesigură brațele din jurul lui Elias. Are nevoie de aer.

Spre surprinderea lui Christine, băiatul nu plângea. Degetele cu care-și acoperea chipul tremurau, iar brațul liber îi era încolăcit cu putere în jurul propriilor genunchi, în timp ce părul șaten îi cădea peste frunte. Pe brațe, observă Christine cu repulsie, trecând de mâneca jachetei pe care o purta, se vedeau cicatrici subțiri, niște linii albe care-i brăzdau pielea precum niște bucățele de sârmă. Mâna ei îl prinse ușor de încheietură și gâfâiturile lui Elias se accentuară.

—Elias, mă auzi? întrebă Christine blând. 

Ochii lui albaștri, împăienjeniți de firișoare de sânge, se ridicară temători spre ea. Ceva străluci în ei și mâna îi deveni moale, lăsând-o pe Christine să-i elibereze chipul cât timp degetul ei mare trasa cerculețe invizibile pe osul încheieturii lui. 

—Vreau să respiri. Odată cu mine, în regulă? Inspiră, apoi expiră. Haide, Elias.

Băiatul își desprinse buzele, fără să răspundă. Christine trase cu putere aer în piept, apoi îl expiră lung. Făcu astfel de două ori înainte ca el să i se alăture. La început fură aerul, apoi expiră rapid, însă după un timp, Elias reuși să-i imite mișcările, urmărind cu ochii săi albaștri mișcarea regulată a pieptului ei. Când o luă de mână şi o strânse cu putere, ca şi cum se alimenta cu determinare din prezenţa ei, inima lui Christine fu trecută de o durere usturătoare. Expresia de pe chipul lui era atât de înverșunată, atât de matură, încât Christine aproape uită că avea numai opt ani, că era un copil. Trecuse prin atât de multe până atunci încât posibila pierdere a lui Flavius l-ar fi distrus. Îi aducea aminte de Hades și, că tot veni vorba de Hades, Christine simți cum golul din stomacul ei se mărește. Zender a spus că Hades a omorât-o pe Scout Ozera. Însă de ce? Ce s-a petrecut cu adevărat la conacul Syracuse?

—Foarte bine, Elias. Te simți mai bine acum? Poți să te ridici? Jos este rece, nu vreau să răcești.

—Vom mai ieși din asta? o întrerupse băiatul, iar Eve își mută imediat privirea spre Christine, ca și cum și ea punea aceeași întrebare.

Christine ezită o clipă, dar credința își făcu loc în sufletul ei imediat după aceea; credea în Cabal, în Hades și în Joy. Credea în ea, iar asta era suficient ca să fie sigură că, da, urmau să iasă din acel abis întunecat în care fuseseră târâți fără voia lor.