Metamorfozis: Prima frunză

8K 603 85
                                    

CAPITOLUL II: Prima frunză

Joy pierdu numărul persoanelor în care intrase de-a lungul goanei până la aparmatentul lui Kit. Genunchii îi tremurau şi lacrimile îi curgeau pe obrajii palizi. Bătăile alerte ale inimii încercau să-i spună că totul era o simplă închipuire a propriei minţi în timp ce raţionalitatea rămasă în picioare îi zicea că ceea ce văzuse fusese cât se poate de adevărat.

Acela fusese Benjamin. Spiritul lui Benjamin. Vrăjitorul, unul din prietenii pe care îi câştigase, era mort.

Când ajunse în faţa apartamentului mâna lui Joy scăpă de câteva ori de pe clanţă ca, într-un sfârşit, uşa să se deschidă şi să se lovească de perete, tânăra dând buzna înăuntru, gâfâind şi suspinând printre lacrimi. Îşi întoarse privirea într-o parte, spre living, unde-l văzu pe Hades stând pe canapea, privind-o înmărmurit, apoi se legănă pe călcâie şi căzu la pământ, scurgându-se de-a lungul uşii deschise. Imaginea transmisă la retină devenii neclară şi, îngrozită, Joy îşi cuprinse faţa între palmele reci, simţindu-şi şi mai bine propriul tremur.

—Hei, Joy.

Suspinele i se frânseră în următoarea secundă iar pleoapele i se lărgiră. Şocată, Joy îşi ridică capul, cu buzele întredeschise şi mâinile acoperindu-i propriile urechi. Deşi îl vedea pe Hades stând dinaintea ei, tânăra nu se putea concentra pe ceea ce băiatul spunea, ci pe prezenţa din spatele lui. Benjamin era acolo, iar chipul lui Joy se crispă, buzele i se arcuiră în jos, spre bărbie, iar pieptul i se cutremură, traversat de o întretăiere a respiraţiei ce o făcu să suspine prelung. El era acolo, şi părea în continuare trist, dar împăcat cu ideea. Încetul cu încetul şi Joy începea să înţeleagă că ceea ce se petrecea nu avea loc doar în mintea ei.

—Cum? reuşi ea să întrebe, acoperindu-şi buzele cu palma atunci când crezu că avea să izbugnească într-un plâns şi mai sonor. De ce?

—Nu ştiu, îi răspunse Benjamin, iar după ce Joy clipi, tânăra îl văzu stând lângă ea, în genunchi, cu o mână întinsă cât să-i poată şterge o lacrimă ce încă îi stătea în colţul ochiului. Ştii, se spune că fantomele nu-şi amintesc imediat de ce au murit. Cine ar fi crezut că e adevărat?

Joy clipi din nou, privind fix spre chipul pe care avea să-l vadă pentru ultima dată. Părul acela negru, căzut în bucle domoale, şi ochii aceia verzi, de aceeaşi culoare ca menta, şi zâmbetul acela sincer, înţelegător care acum ascundea o povară uriaşă adusă de momentul în care trebuia să-şi ia rămas bun. Joy întinse la rândul ei mână, să-l atingă, dar degetele îi trecură prin el şi instinctiv tânăra îşi încleştă pumnii, lovind cu ei în podea.

—De ce? repetă din nou, aplecându-se încât să-şi rezeme fruntea de mâini. Ce o să se întâmple cu Ron, Ezra şi restul?

Joy putu jura că simţi atingerea palmei lui Benjamin în creştetul capului, mângâindu-i părul desprins. Sau poate fusese doar o închipuire a propriei minţi înceţoşate. Benjamin nu o putea atinge. Benjamin nu mai exista ca să mai poată face ceva din ceea ce făcuse până atunci. Benjamin murise, iar dacă Hades nu aflase până atunci însemna că nici Ron cu Ezra nu ştiau. Însemna că nimeni nu ştia, iar Benjamin era acolo, vorbea cu ultima persoană cu care mai putea, înainte să treacă dincolo. Joy strânse atât de tare din dinţi încât maxilarul începu să o doară, în încercarea de a ţine în frâu ţipătul care voia să-i părăsească pieptul. Cine făcuse una ca asta şi de ce?

—Nu e prima pierdere pe care o suferă şi nici ultima, Joy, îi spuse Benjamin. Unele persoane mor iar altele trăiesc. Aşa merge treaba cu destinul fiecăruia. O să vă descurcaţi la fel de bine şi fără mine, am încredere în voi.

Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)Where stories live. Discover now