❥ ᴏ ᴄᴀꜰᴇᴀ, ᴘᴀʀɪꜱ Șɪ ᴛᴜ ɪ-ɪɪ[✔] ✒

ɪɪ ↬ 21

Kᵢᗰ Tₐₑ𝓱yᵤ𝚗g

Stau în fața unei case cu două etaje, nu departe de locuința mea, cam la 2 străzi distanță. Îmi stăpânesc nervii după ce am plecat de la spital, anulând și interviul și primind întrebări de la Frank. Dar ce puteam să-i spun? Că nenorocitul de Park m-a sunat și copilul meu e la el? Sau să-i spun că dacă nu anulez interviul, voi... rămâne singur?

Nu pot vorbi cu nimeni despre asta. Nu când siguranța fiului și a soțului meu sunt în pericol. Pot spune orice, dar nu asta.

Fac un pas în față și cu greu, apăs pe un buton. Fără să regret și cu ură în privire, îndrept privirea pe camera care mă studiază lung. Apoi porțile se deschid, lăsându-mă să intru înăuntru. Știu că el m-a văzut și știa că voi veni. Nenorocitul știa tot.

Nu studiez nimic din jurul meu, ci privesc drept în față și merg doar pe alee. Merg cu pași rapizi și apăsați. Inima îmi bate puternic în piept, de parcă vrea să-mi spună că mă va părăsi imediat.

Ușa casei se deschide, apărând o menajera care m-a salutat politicos, apoi mi-a spus să o urmez.

Imediat ce am intrat în casă, am început să-l caut pe Fuji cu privirea și speranța că va iese de undeva imediat ce-mi simte prezența e otrăvitoare. De ce l-ar tine intr-o casă unde sunt și eu? Nu are logică.

     Ajungem în fața unei ușii după ce am parcurs un lung lung, plictisitor și sufocant. Femeia ciocăne la ușă, auzind vocea nenorocitului dincolo de ușa. Nervii îmi sunt la limită, dar îmi țin nervii în frâu doar pentru Fuji. Chiar și pentru tine, Jungkook.

     Pașii pe care îi parcurg în biroul luminos, sunt grei și apăsați. Mintea mă înjură amar pentru prezenta mea aici, dar inima îmi spune că dacă nu veneam, eram ucis din cauza durerii urmată de pierderea persoanelor pe care îi iubesc cel mai mult pe lumea asta.

     Femeia pleacă, închizând ușa în spatele ei și rămânând singur cu nenorocitul. Stă la birou, pe scaunul său, întors cu spatele spre mine.

     Culmea, îi aud respirația și îmi aud chiar și propia inimă.

     — De ce? întreb, din senin. Nu-l înjur, nu-l blestem sau îl nenorocesc în bătaie. Doar întreb. De ce?

     Jimin își face curaj și se întoarce spre mine, dar ceea ce văd nu e chiar normal, ci șocant. S-a schimbat atât de mult. Deși poartă un hanorac larg, tatuajul de pe gât e încă la vedere. Are pieptul plin de tatuaje?

     Sunt intrerupt din gândurile mele când vocea lui, cea pe care o știam, enervanta și sufocantă, acaparează tot biroul. Sec și direct, de parcă mi-a citit gândurile.

     — Nu e permanent, vrei să-l vezi? spune, privindu-mă direct. Eu dezaprob din cap, satul de așteptate.

     — De ce? întreb din nou, repetitiv. L-aș întreba asta de-o mie de ori fără să obosesc.

     Jimin pare că înțelege în sfârșit întrebarea mea, și-mi răspunde fără ocol.

     — Răzbunare?

     Răzbunare? Ce dracu e asta?

    — Pentru ce?

     Se gândește câteva clipe. Ce-ar putea-mi spună? Că l-am furat pe Jungkook și acum trebuie să plătesc prețul?

     — Jungkook a primit ce-a meritat, dar tu... nu.