Neverending nights ♡ I.Sleeping Beauty

4. Acasă.

- Pentru că am fost aici, în tot acest timp, vine răspunsul lui imediat și simt că rămân fără aer. Am stat chiar aici când te pansau. Rănile se închideau mult prea greu și a fost nevoie de anumite tratamente. Am adus pe cineva priceput și am rezolvat problema cu rănile..însă nu era nimic de făcut ca să te scoată din comă. Ca să fiu sincer, medicii au renunțat să mai spere. Eu  nu.

- De ce nu m-ai vizitat mai devreme? M-am trezit din comă cu 10 săptămâni în urmă.
Nu voiam să sune ca un reproș, ci mai degrabă voiam să vadă că nu cred nici un cuvânt din partea lui. M-ar fi vizitat înainte, nu ar fi așteptat atât, dacă chiar stătuse aici.

- Nu am fost în stare, răspunde scurt fără să ofere mai multe explicații. La ce să mă aștept din partea lui?! Nu ar sufla nici un cuvânt.

- Ce spui? Mergem acasă acum că ai și chiloții pe tine? Întreabă râzând și îmi vine să îl pleznesc. Sau să îmi trag doua palme mie, căci în urmă cu câteva minute i-am dat voie să îmi pună lenjeria intimă și să își bage nasul între picioarele mele...la propriu.

Mă uitam la el de parcă așteptam să realizeze că sunt mult prea amețită și îmi simt corpul mult prea amorțit ca să mă ridic singură în picioare, dar mai să merg cu el la mașină. Nu mă odihnisem prea mult în spital, iar decizia medicului de a mă trimite acasă a fost luată după ce a realizat că aici nu dorm aproape deloc fără somnifere. Spera că va fi mai bine acasă.
Probabil Klaus nu știa că nu îmi revenisem complet, că picioarele mele încă nu vor să mă asculte pe deplin. Puteam merge singură, dar aveam nevoie de un sprijin, căci amețeam mai mereu și îmi simțeam picioarele de gelatină. De fapt, picioarele mele s-au înmuiat și mai tare, de când el intrase aici.

- Deci? Vii cu mine sau rămâi aici?

- Da.

Am spus dându-mi imediat seama că am răspuns doar cu „da" când el întrebase dacă rămân sau merg cu el. Da ce?! Am început să mă mustrez în mintea mea. Cât de idioată pot fi. El a ridicat dintr-o sprânceană și a spus rânjind, exact așa cum mă așteptam:

- Da ce?

- Vin cu tine. Nu mai suport locul ăsta.

Am încercat să mă ridic însă picioarele nu mă ajutau și imediat am simțit că mă prăbușesc. Din fericire el a fost atent și m-a prins chiar înainte să ating podeaua. Își înconjurase brațele în jurul taliei mele și mă privea pierdut.

Mă speriasem destul de tare, crezând că o să-mi sparg probabil capul lovind podeaua rece. Și chiar nu îmi mai doream câteva zile în spital.

Acum el era lipit de mine, îi puteam simții respirația pe gâtul  meu, trezindu-mi o mie de fiori şi emoții. M-am prins de brațele lui puternice și bine lucrate, căutând un punct de sprijin, fără să observ că în disperarea mea să nu cad, îl strângeam cam tare, dar probabil nici el nu observase.

Parfumul lui rămăsese același pe care îl știam și îl adoram. Îmi doream doar să-l sărut acum, fără să mă mai dezlipesc vreodată din brațele lui.

Cred că deja stăteam lipiți unul de celălalt de câteva minute bune, însă nici unul nu schița nici un gest. Respirația lui, la fel ca a mea era acum mai profundă.

Am înghițit în sec în timp ce el și-a scos capul din scobitura gâtul meu. A schițat un zâmbet micuț, era atât de adorabil, la naiba. De ce trebuia să fie așa perfect? Asta făcea totul să fie mai dificil.

Acum am rămas blocați privindu-ne în ochii.

- Te simți bine? Mă întreabă el cu o voce puțin îngrijorată.