Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 20

Kyan

Deschid ușa casei mele, și imediat ce îmi arunc cheile pe suprafața dulapului pentru pantofi, mă prăbușesc obosit pe canapeaua din sufragerie, ațintindu-mi ochii pe tavan. Încă nu-mi vine să cred cât de dobitoc am fost și că am acționat ca un mitocan. Decizia a fost deja luată, chiar dacă mă doare să o recunosc. Nu am fost suficient de puternic ca să-i spun asta și ei, dar sunt convins că ea știe deja.

Ar fi în zadar să-i spun că mă doare sufletul pentru toate cuvintele pe care le-am spus în ultima oră, dar n-aș face decât să înrăutățesc lucrurile, și să fac despărțirea mult mai grea și mai dureroasă. Și la naiba, fata asta a mărturisit ce simte pentru mine! Iar eu ce am făcut? I-am întors spatele și am plecat, fără să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine și cât de mult mi-a schimbat viața atunci când a decis să pășească încet dar sigur în lumea mea gri și plină de neprevăzut.

Ochii mi se umplu din nou de lacrimi, iar dacă nu m-ar durea sufletul, aș putea spune că pentru mine despărțirea asta va fi mult mai ușoară. Dar nu e. Și nu va fi niciodată. Pentru că ceva din mine s-a rupt atunci când i-am spus că relația noastră e toxică și că trebuie să stea departe de mine de acum înainte. Nu m-am gândit bine înainte de a spune aceste cuvinte. N-am vrut niciodată să sune așa...

Uneori nu e atât de simplu să spunem anumite cuvinte, pentru că știm că acestea o să doară foarte tare, iar durerea nu trece ca și cum ai pocni din degete. Durerea se răspândește în tine, consumându-te până la ultima picătură de viață. Și uneori ai vrea să poți face ceva pentru ca aceasta să nu se răspândească, însă de cele mai multe ori, nu-ți rămâne nimic de făcut. Nimeni nu te poate salva din propria-ți durere și suferință.

Îmi dau seama că plâng cu adevărat abia atunci când îmi simt obrajii uzi de lacrimi. Aș vrea să fie simplu și să pot pleca din viața ei, așa cum am intrat, dar adevărul e că nu pot. Am nevoie de ea și de iubirea ei, mai mult ca niciodată. Pentru că numai ea mă poate salva de toți demonii din mine. O știe și ea, și o știu și eu.

Îmi șterg lacrimile din colțurile ochilor, chiar în clipa în care cineva sună la ușă. Prima persoană care îmi trece prin cap în momentul ăsta e Ayla. Numai ea ar putea veni la ușa mea, chiar dacă eu i-am spus că ar fi bine sa nu vină. Ma ridic greoi de pe canapea, și nici măcar nu apuc să fac doi pași mai în față căci amețesc imediat. Caut cu disperare un punct de sprijin cât mai aproape de mine, încercând să-mi revin. "Nu poate fi nimic grav", îmi spun în timp ce încerc să fac câțiva pași spre ușă, "totul e pe baza stresului din ultimele ore."

Cu mare efort ajung în cele din urmă în fața ușii și o deschid fără să mă uit pe vizor. Mă aștept într-un fel să fie ea, și cumva sper să fie ea, pentru că am atâtea să-i spun.... Însă atunci când ușa se deschide, în fața mea apare James, cu un zâmbet malițios întipărit pe față. Nu-mi vine să cred că după tot ce a făcut mai are tupeul să apară în fața mea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Îl privesc câteva clipe în tăcere, fără să-i spun măcar un "Bună, unchiule!". Nu prea am starea necesară să mă cert cu el, dar faptul că e aici, demonstrează că a câștigat din nou. Îl urăsc. Niciodată n-am urât pe nimeni așa cum o fac acum cu el. Nu-mi vine să cred ca acest om îmi e rudă, și că îmi poate face una ca asta.

Trec așa câteva minute bune, timp în care ne privim fără să ne spunem ceva. El știe că a câștigat, iar eu știu ca am pierdut o altă șansă la fericire. Și poate ultima. Iar în clipa asta, îmi vin din nou în minte cuvintele Aylei, legate de fericire: " Oricine merită să fie fericit și să întâlnească iubirea măcar o dată în viață." Și chiar acum, realizez cu adevărat cât de mult o iubesc și cât de multe am pierdut. Dar decid să nu-i spun asta lui James, atunci când mă întreabă în batjocură dacă mă simt bine. Știe mult prea bine că nu sunt bine și ca nu voi fi mult timp de acum înainte.