Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 21

Ayla

În alte împrejurări aș fi spus că simpla trezire intr-o zi obișnuita de miercuri e floare la ureche. Dar nu și azi. Nu sunt pregătită sa dau ochii cu lumea și sa fac fata unei noi zile, care mi-ar putea aduce noi oportunități. Pur si simplu nu sunt sigura ca pot merge mai depaparte și sa ma prefac ca nu s-a întâmplat nimic.

Alarma suna in continuu, făcându-ma sa-mi afund capul între perne și sa gem frustrata. Ziua asta sigur nu va fi buna. Am un sentiment neplăcut ce îmi cuprinde întreg trupul încă din clipa când ma ridic dintre așternuturi și ma îndrept spre dus. Sunt complet derutata atunci când îmi privesc chipul in oglinda, și încerc să-mi amintesc cu exactitate ce s-a întâmplat cu o zi in urma. Frânturi de amintiri îmi revin in minte, și am nevoie de câteva minute bune ca sa fac legătura între ele. Nici nu-mi dau seama cum naiba a trecut ziua de ieri, și cum încă sunt aici, încercând sa fac fata unei noi zile. Privindu-ma in continuare, îmi dau seama ca încă sunt îmbrăcată cu hainele de ieri, iar apoi imi aduc aminte imediat de seara trecută, și de clipa in care am ieșit din casa. Am ajuns in locul in care Kyan m-a mai dus o data de când ne cunoaștem, iar apoi el mi-a spus ca-i pare rău pentru tot, dar eu n-am făcut altceva decât sa-l descurajez și să-i dau de înțeles ca nu mai vreau să-l văd, ca m-a dezamăgit atât de tare încât nu-l mai pot privi in ochi.

Poate n-ar fi trebuit sa procedez așa. Poate ar fi trebuit să-i ofer șansa aceea de a se scuza și de a-mi explica ce poate nu voi mai auzi niciodată de la el. Am fost nedreapta cu el și implicit cu noi. Nu i-am dat timp sa spună tot ce avea pe suflet, și oricât mi-aș dori sa întorc timpul înapoi pentru a repara ceea ce am distrus, n-am s-o mai pot face niciodată. De cele mai multe ori avem nevoie de timp pentru a înțelege ca nu ne putem juca cu sufleul cu sufletul unui om, iar apoi sa plecam ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ne dam seama mult mai târziu ca de fapt am greșit, și ca poate, nu vom mai avea vreodată șansa sa ne cerem iertare. Și asta ma macină pe dinăuntru, cu fiecare minut ce trece.

Îmi amintesc ca poate n-am să-l mai văd vreodată, ca poate deja a plecat și, eu ca de fiecare data, n-am apucat să-i spun adio. Așa s-a întâmplat și atunci când Liam a murit.... am fost măcinată de regrete luni la rând, și doar pentru faptul ca n-am fost acolo și nu i-am spus cuvintele de rămas-bun. Iar acum istoria se repeta, și ma urăsc pentru asta!

Ma urăsc pentru ca n-am știut să-l observ mai bine și să-mi dau seama dacă-l macină ceva.

Ma urăsc pentru ca n-am știut să-i alin durerile atunci când eram lângă el, și ca n-am fost lângă el atunci când ar fi avut cu adevărat nevoie de mine.

Ma urăsc pentru ca nu l-am iubit atât de mult încât să-l pot convinge sa nu plece. N-am știut să-l iubesc, și poate ca nu voi mai putea niciodată sa o fac. Nu după seara trecută, când am avut impresia ca își ia adio de la mine.

Unde ai fost, Ayla, atunci când Kyan a avut nevoie de tine? Unde erai când el cerea ajutor de la tine?

N-ar trebui sa plâng, dar pare ca lacrimile nu vor sa ma asculte, așa ca fac ceea ce știu cel mai bine: să-mi inec necazul in lacrimi. Îmi las trupul sa-mi alunece de-a lungul peretelui rece, pana când fac contact cu gresia răcoroasă. Ma simt de parca mi-ar fi murit o parte din suflet, deși eu încă continui sa trăiesc intr-o realitate despre care nu am nici cea mai mică idee.

Ma doare sufletul.

Ma doare întreg corpul și știu ca pentru toate astea numai eu sunt devină.