Kyan [FINALIZATĂ]

Prolog

Cu un an în urmă

Există momente în viață, când pur și simplu totul e bine și frumos, când crezi că ești fericit și nu ție nu ți se va întâmpla niciodată nimic. Ești tânăr, ai toată viața înainte, dar chiar în clipa în care credeai că totul e perfect, destinul intervine și-ți schimbă toate așteptările. Și implicit și pe tine. Pentru că după toate astea nu vei mai fi la fel. Înveți să trăiești cu asta, și să devii mai puternic.

Poate că aș putea fi fericit, dacă acum nu m-aș afla în spital în așteptarea rezultatelor analizelor mele. Aș putea fi oriunde în clipa asta, dar sunt aici, iar părinții stau lângă mine, de parcă ar aștepta să-mi dau duhul în orice clipă. Mama mă privește în continuu, ca și cum ar vrea să-și impregneze pe retină chipul meu mult prea obosit, iar tata are ochii ațintiți în pământ și pare că plânge.

Nici nu știu în ce parte să mă uit. Peste tot e alb și miroase a dezinfectant. Peste tot e agonie și durere. Iar eu de asta nu am nevoie în aceste clipe ale vieții mele.

Nu am nevoie de boală sau durere în viața mea. Am deja tot ce îmi doresc: o familie frumoasă și fericită, prieteni minunați, și ziua absolvirii facultății pe care am așteptat-o atât de mult timp. Îmi voi face părinții mândrii.

Asta e tot ce contează în aceste clipe.

Dar în jur e prea multă liniște, și de fiecare dată am impresia că se va întâmpla ceva groaznic. Că peste câteva minute viața mea va lua o nouă întorsătură.

Nu-mi amintesc exact cum am ajuns în acest salon de spital, înconjurat de tuburi și aparate care scot sunete enervante ori de câte ori respir. Știu doar că în acea seară mă întorsesem de la club cu Damien și Maddison, și că intrasem la duș,î nsă din clipa aia firul evenimentelor se rupe brusc. Părinții mi-au spus a doua zi că am leșinat în baie, și că imediat ce au auzit zgomot s-au trezit speriați și au sunat după o ambulanță. Și iată-mă aici, așteptând verdictul doctorului, care venise azi dimineață într-o vizită, și la insistențele tatei a refuzat să ne spună care sunt rezultatele analizelor de sânge.

Viața mea urmează să se schimbe din secundă în secundă. Nu știu de ce, dar simt asta, acolo, undeva în adâncul sufletului meu.

Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, doctorul intră în salon în următoarele secunde, cu o expresie gravă pe chip. Înghit în sec, alungându-mi nodul ce mi s-a pus în gât, încercând să par puternic pentru părinții mei. Doctorul ne privește pe rând pe toți, urmând să își îndrepte privirea strict asupra mea. Se uită foarte atent peste registrul pe care îl are în mâini, iar apoi ca și cum nu ar fi suficient faptul că prelungește prea mult momentul,își aranjează ochelarii pe nas,dregându-și vocea.

— Kyan Magnuson, nu?întreabă acesta în cele din urmă.

Încuviințez fără să scot vreun sunet, iar doctorul mai face un pas spre patul meu, astfel încât să-l pot vedea mai bine. Dar nu mă uit în direcția sa, pentru că ochii mei sunt ațintiți acum spre colțul în care stau părinții mei. Se țin de mâini, așteptând cu sufletul la gură ca doctorul să dea o dată vestea pe care o așteptăm cu toții.

Parcă timpul trece cu încetinitorul, și parcă doctorul nu a venit aici pentru a-mi da diacnosticul, ci doar pentru a se uita la mine și a prelungi momentul de agonie.În cele din urmă, după ce își drege glasul din nou, începe să îmi vorbească tare și răspicat:

— În urma analizelor efectuate am descoperit lipsa leucocitelor din sânge. Prin urmare, Kyan, suferi de leucemie, dar nu te afli momentan într-un stadiu avansat al bolii. Din fericire, aceasta a fost descoperită la timp, adaugă doctorul de parcă asta ar putea fi singura veste bună pe care ar putea să mi-o dea în aceste momente.

În clipa asta absolut nimic nu mai contează... Am impresia că timpul s-a oprit în loc și că am fost prins între trecut și prezent. Nimic nu mai are sens din acest moment. Nici viitorul meu și nici viața mea.

Respirația mi se blochează în vârful plămânilor și mă lupt din răsputeri să inspir și să expir, însă până și aceste acțiuni atât de vitale, mi se pare un chin. N-am puterea să mai privesc în direcția doctorului care continuă să vorbească,fără ca cineva să-l asculte. Nu pot să-mi privesc nici părinții, însă nu am încotro. Îmi ridic privirea spre ei, și nu reușesc decât să văd ochii înlăcrimați ai mamei. E distrusă. La fel sunt și eu, dar nu pot să-i spun asta. Trebuie să fiu puternic. Pentru mine, și pentru ei.

În cele din urmă doctorul părăsește salonul, lăsându-ne într-o linște mult prea apăsătoare. Nu știu ce aș putea să le spun părinților mei pentru a îndrepta lucrurile. De fapt, cred că nu ar fi nimic de spus, pentru că în astfel de situații cuvintele sunt de prisos.

Și iată cum viața mea s-a schimbat în câteva secunde. Câteva secunde și totul s-a dus naibii. Câteva secunde, iar Kyan de azi nu mai e aceeași persoană de acum câteva zile, care se bucura de absolvire cu amicii săi.

Într-o singură clipă viața mi-a fost dată peste cap, și deși am încercat să devin optimist, pur și simplu, n-am vrut să cred că schimbarea se va produce și în viața mea.