Iată-n stânga mea
Se odihnește foaia de hârtie,
Goală, ca o iubită de dimineață,
Și mă îndeamnă să scriu.
Iată-n dreapta mea
Se odihnește compasul,
Gata, ca un olimpic național,
Și mă ispitește să-l folosesc.
Cum pot eu s-o refuz pe ea
Și să-l accept pe el (sau invers)
Când ambele mă fac fericit?
Imposibil – refuz.
Iată că foaia, draga de ea,
Oricât de bland aș fi,
Suferă în chinuri și plânge
(Cere atingerea unei pene)
Când o înțep cu compasul.
Acesta la rându-i
Se schimonosește și blestemă
La auzul cărbunelui pe foaie.
Parcă – parcă – numai sunt fericit
Și mă întreb dacă vreodată
Foaia din stânga mea și compasul din dreapta
Se vor împăca vreodată.
Stau și aștept un joc secund...
