Mai intai, prinde-ma!

Mai intai, prinde-ma! Cap. 12

Dedicatie speciala pentru @Adina_N74! La multi ani, iubito!

   - Sala doi sa fie gata! Acum! Repede, oameni buni!
  Dumnezeule, simt ca imi ies din minti! Chiar daca indemnurile facute de doctorita sunt pe un ton moderat, nu pot sa nu sesizez nuanta de panica din vocea ei, iar faptul ca sunt ignorat si nimeni nu imi spune nimic, ma face sa explodez!
- Vreau sa stiu ce se intampla cu fiica si sotia mea! Acum, la dracu! zgaltai o asistenta ce trece in fuga pe langa mine.
- Domnule Castillo, doamna doctor vine imediat! Ea e cea mai in masura sa va spuna exact ce se intampla! spune speriata.
- Pe toti dracii, eu vreau sa stiu acum! Si daca nu vrei sa intru singur acolo...
  Usa se deschide brusc si din salon este scoasa pe targa, Soraya. Fata ii este mai alba decat cearceaful cu care este acoperita si pe jumatate ascunsa de  o masca de oxigen. Chiar daca e sedata sau cel putin asa cred, ma reped si ii prind mana mica si infiorator de rece, strigand:
- Iubito! Deschide ochii, iubito!
Stiu, e stupid ce vreau dar, imi doresc sa-i vad ochii frumosi privindu-ma, chiar si cu manie, macar pentru o clipa!
- Domnule Castillo! Trebuie sa o ducem urgent la sala!
Femeia micuta care imi vorbeste ma priveste cu ingrijorare si compasiune, toate in acelasi timp si simt un fior rece pe sira spinarii. Ceva nu e in regula si cum instinctul nu m-a inselat niciodata, sunt sigur ca nu o face nici de data asta. Fetele mele sunt in pericol si ma simt vinovat, nu am stiut sa am grija ele!
- Domnule...va promit ca voi face tot ce imi sta in putinta sa le salvez pe amandoua! promite femeia.
Stai! Cum adica...sa le salveze?!
- Nu inteleg! E posibil sa pierdeti una dintre ele? strig plin de panica.
- Credeam ca v-a spus cineva...Uitati, am reusit sa-i stabilizam tensiunea sotiei dumneavoastra dar trebuie sa-i facem cezariana de urgenta! Copilul nu ar mai rezista unui nou puseu de tensiune si sansele sa supravietuiasca sunt mai mari daca o scoatem acum.
  Sunt naucit! Lumea se clatina in jurul meu si nu reusesc decat sa spun ceva stupid:
- Am bani! Chemati cei mai buni medici! Platesc oricat, doar salvati-le!
- Imi pare rau! Nimeni nu poate face mai mult decat ceea ce s-a facut pana acum, spune bland. Soraya e puternica si sper ca bebelusul sa-i semene! A fost o sarcina dificila de la inceput dar fetita a rezistat bine si sper sa nu fiu nevoita sa aleg pe una in detrimentul celeilalte. Lasati-ne sa ne facem treaba si sa va aduc copilasul pe lume!
  Cuvintele imi ies inainte sa le pot retine si spun:
- Doamna...daca e sa alegeti...cine sa traiasca...alegeti-mi sotia!
  Ma prabusesc literalmente pe scaunul din spatele meu si lumea capata contururi intunecate. Nu mai aud, nu mai vad, nu simt nimic in jurul meu! Cuvintele pe care le-am rostit...Ba nu, sentinta cu care mi-am condamnat copilul! Vinovatia urla in mine si durerea pe care o simt e atat de cumplita incat ma doare fizic, ma sfasie pe dinauntru ca o fiara salbatica cu gheare lungi si ascutite!
  Pentru prima data in viata ma simt slab si neajutorat! Cu toata puterea si banii pe care-i detin...sunt la fel ca orice om de rand in fata mortii! Jalnic si neputincios! Marunt!
- Sebastian! Sebastian!
  Vocea ingrijorata a Antoniei ma scoate cu greu din amorteala care m-a cuprins si o privesc dezorientat. Langa ea, Luis arata la fel de panicat si asta nu bine deloc! Deloc!
- Dumnezeule, am crezut ca ai luat-o razna, frate! rasufla usurat. Te strigam de minute bune!
- Nu pentru mine trebuie sa va faceti griji! spun manios. Femeia si copilul meu sunt in pericol!
Nu spune nimic si ii sunt recunoscator! Stiu ca imi intelege teama si frustrarea, neputinta cu care privesc lupta celor mai dragi fiinte impotriva celui mai nemilos adversar, moartea! Sunt un simplu martor la scena vietii si nu pot decat sa privesc jocul crud al sortii.
Dupa aproape o ora, timpul nu il mai masor in minute, il masor in fiecare bataie chinuita a inimii stranse parca de un pumn rece. Nelinistea se transforma in panica si cand sunt la un pas de a ceda, din spatele usilor interzise isi face aparitia doctora. E inca infasurata in halatul ce la purtat in sala si masca ii atarna neglijent intr-o parte. Dupa respiratia scurta si poticnita stiu ca s-a grabit sa imi aduca vestile, vesti...
- Cum se simte sotia mea? Cum se simte fetita? intreb nelinistit.
Femeia ma priveste lung si ceea ce vad in ochii ei imi taie picioarele. Mila, compasiune, regret, un adevar dureros pe care nu sunt pregatit sa-l aud...
- Domnule Castillo, traiesc amandoua dar...nu am sa va mint si nici n-am sa va dau sperante false...Mi-e teama ca bebelusul nu o sa supravietuiasca. E la terapie intensiva si colegii mei fac tot ceea ce e posibil omeneste sa o salveze dar sansele sunt minime, sopteste pierit ultimele cuvinte.
Luis si Antonia apar ca prin farmec in jurul meu sa ma sustina si atunci realizez ca ma clatin...simt cum pamantul imi fuge de sub picioare.
- Va rog, asezati-va putin! ma indeamna femeia. Incercati sa va linistiti! Soraya se va trezi curand din anestezie si va avea nevoie de sprijinul dumneavoastra!
Dumnezeule, cat se insala! Sunt ultimul om pe care va dori sa-l vada si nu pot sa o condamn! In locul ei...si eu as simtii probabil la fel!
- E vina mea! Eu sunt vinovat pentru nasterea prematura, eu mi-am suparat sotia desi stiam ca poate fi fatal pentru fetita noastra! suspin cu capul infundat in maini.
- Nu e adevarat! spune bland femeia asezandu-se alaturi de mine. Indiferent ce ati fi facut, copilul se nastea inainte de termen si cu aceleasi probleme. Soraya nu s-a simtit bine in ultimele zile si asta a fost un semn ca copilul era deja suferind. Imi pare rau! Nu e o scuza si stiu ca nu va linisteste cu nimic dar astfel de cazuri se intampla mereu, chiar daca mama e tanara si nu a avut niciodata probleme de sanatate.
Cuvintele ei ajung cu greu la mine si da, nu ma linistesc cu nimic, nu ma face sa ma simt mai bine! Vinovatia e tot acolo si sapa ca un acid in inima mea facuta bucatele. Nu pot si imi este teama numai cand ma gandesc la ce va simtii si care va fi reactia sotiei mele!
- Vreau sa imi vad fetita! spun hotarat. Duceti-ma la ea!
- Sebastian! vorbesc in acelasi timp Luis si Antonia. Mai stai putin, scumpule! suspina sora mea. Incearca sa te linistesti putin!
- Domnule, nu cred ca e o idee buna! Sunteti in stare de soc si nu va face bine acum sa o vedeti! E conectata la ventilator si imaginea nu e una placuta, incearca sa ma descurajeze medicul.
- Banuiesc ca nici mai tarziu nu va arata mai bine! spun iritat. Acum! Vreau sa-mi vad copilul acum! Si o s-o fac, cu sau fara ajutorul dumneavoastra! marai amenintator.
Stiu ca nu sunt rational dar e o nevoie primara, un nou instinct dezvoltat si nici tot iadul cu Lucifer in frunte, nu ma va putea opri din a-mi vedea copilul!
- Veniti dupa mine, ofteaza resemnata femeia. Dar numai dumneavostra!
- Te asteptam aici, spune repede Luis. Stai cat crezi ca e necesar!
Dupa un hol lung si cateva cotituri la dreapta, ne oprim in fata unei usi pe care scrie mare Neonatologie. O noua teama imi rascoleste maruntaiele si ezit o secunda in fata usii inchise.
- Puneti-va astea, spune femeia. Nu stiu de unde au aparut hainele sterile dar le trag pe mine fara sa comentez si incerc sa ma pregatesc sufleteste pentru ceea ce va urma. Imaginatia mi-o ia razna si chiar daca frica atinge un nou prag superior, nu ezit. Inauntru e copilul meu, copil ce e posibil sa nu apuce dimineata si inconstient, sper sa-i pot transmite macar o particica din forta mea.
   Usa pe care o deschid da intr-un alt hol, de-a lungul caruia sunt dispuse mai multe saloane. Doctora mi-o ia inainte si intra in unul mai mic, cu cateva incubatoare, toate pline de omuleti...minusculi. Da, minusculi! Am mai vazut bebelusi dar acestia sunt adevarate miniaturi.
- Acolo! imi arata femeia.
Inlemnesc. Pe ceva care arata ca o tava, sub o lampa puternica, e fetita mea. In jurul ei roiesc agitati cativa medici si nu asta e cea mai coplesitoare imagine. Lasand la o parte albul rece si stralucitor al incaperii, aparatura sofisticata ce pare desprinsa dintr-un film SF, e linistea. In afara unor sunete scoase de monitoare si murmurul celor prezenti, nu se aude nimic. Nu plansete, nu scancete, nimic!
  Bebelusii plang, tipa, se misca! Acestia...sunt inerti, linistiti, mult prea linistiti pentru niste nou nascuti! Si copilasul meu nu e cu nimic diferit.
Conectata la un ventilator, fetita are atasat pe corpul mic si firav o multime de fire si tuburi! Dumnezeule, pumnul meu e de doua ori cat capul ei!
- Are doar un kilogram! ma informeaza femeia. E foarte mica dar nu asta e inconvenientul, supravietuiesc copii mult mai mici decat ea dar...
- Dar ce?! Ea ce are? intreb furios.
- Organele ei cedeaza, unul cate unul, intervine un alt medic. Tensiunea oscilanta de care a suferit mama, a afectat fatul. Creierul copilului nu a fost bine oxigenat in aceste momente si din pacate...in momentul asta avem o activitate cerebrala aproape nula, incheie cu glasul incarcat de parere de rau.
  Trec cateva momente pana asimilez informatia dar si cand o fac...e coplesitor. Ma clatin sub impactul cuvintelor pentru ca nu sunt doar niste cuvinte goale, e o sentinta nenorocita ! Nu trebuie sa fi medic ca sa sti ce inseamna.
- Copilul e o...
Nici macar nu pot sa pronunt cuvantul, cu atat mai mult sa accept ca are orele numarate! Tacerea lor e singurul raspuns pe care il primesc si intr-un mod ciudat, sunt recunoscator. Nu cred ca as suporta sa aud cuvantul leguma sau orice altceva in momentul asta.
Ma apropii incet de copilasul micut, carne din carnea mea, sange din sangele meu, ingerul mic fara nici o sansa sa cunoasca iubirea si dorul cu care l-am asteptat. In ciuda problemelor grave de sanatate, e perfecta. Mica si delicata, cu o piele rozalie, arata ca o papusica in miniatura.
Incet, aproape cu sfintenie, imi trec usor degetul peste obrazul moale si catifelat, peste pumnisorul minuscul inert. Dupa multi ani am simtit din nou gustul sarat al lacrimilor ce-mi siroiau neintrerupt pe fata si daca am crezut ca stiu ce inseamna suferinta...m-am inselat. Durerea din capul pieptului e insurpotabila si simt cum aerul intra cu greu in plamanii parca obstructionati de o forta nevazuta.
Gafai neajutorat in timp ce suspine adanci imi sparg pieptul. Mi-as vinde sufletul diavolului, indiferent cate vieti mi-ar fi menite sa traiesc numai ca fetita mea sa aiba o sansa!
- Domnule Castillo...Soraya trebuie sa se trezeasca. Are nevoie de dumneavoastra acum! sopteste bland doctorita care m-a adus aici. Incercati sa va linistiti putin!
Soraya! Soraya o sa inebuneasca! Sotia mea o sa o ia razna si o inteleg! Eu sunt pe punctul de a face o criza de nervi, imi vine sa urlu si sa ma tavalesc pe jos de durere! Nenorocita de durere care ma spinteca pe din doua!
  - Doar un minut! Lasati-ma un minut! soptesc inabusit.
O privesc avid, incerc sa ma umplu cu imaginea ei, ma rog si blestem in acelasi timp soarta...
- Domnule Castillo...va rog!
Ma indrept garbovit spre usa si nu rezist sa mai arunc o ultima privire copilasului ce va dansa in curand cu ingerii si imi dau seama ca n-am indraznit nici macar sa-i dau un sarut. Nu stau pe ganduri si ma indrept din nou spre patutul ciudat. Singurul loc unde imi pot saruta copilasul sunt piciorusele, singurele neatinse de ace sau electrozi de monitorizare. Ma aplec cu veneratie si imi lipesc buzele de talpile mici, mai mici chiar decat degetul meu cel mic de la mana. As vrea ca momentul asta sa dureze o viata intreaga, o viata in care buzele mele sa-i soarba aroma dulce de bebelus, sa-i stearga lacrimile, sa-i bandajeze genunchii raniti, sa o apere de tot ce e rau in lumea asta cruda.
  Din pacate, soarta nu imi ofera decat cateva ore si aceste clipe pretioase in care pot sa o ating, sa o sarut, sa-i memorez trasaturile gingase. Sunt amintiri inestimabile pentru fiecare zi si noapte din tot restul vietii mele, cand ma voi gandi la ea.
   Merg ca prin transa pe holurile lungi si intortocheate, si probabil cine stie unde dracu as ajunge daca nu as fi insotit de doctorita Sorayei. Femeia ma ghideaza in tacere si pot spune ca o respect pentru asta. Indiferent cat de sincere ar fi regretele ei, nu ma incalzeste cu nimic si nici nu imi alina durerea atroce din inima mea. Nimic din ce exista pe lumea asta nu ma poate consola si o noua grija se strecoara in sufletul meu. Cum sa-i spun sotiei mele ca bebelusul nostru e pe moarte?! Cum poti sa-i spui asa ceva unei mame, Doamne?!
Parca ghicindu-mi gandurile, femeia sopteste:
- O sa-i spunem impreuna, domnule! Nu va primii deloc bine vestea, asteptati-va la ce e mai rau dar e o femeie puternica si cu timpul, va intelege si chiar daca nu va uita, va trece peste asta. Tot ce trebuie sa faceti e sa-i fiti alaturi! Si pentru inceput, sa rezistati si pentru ea!
- De ce? De ce s-a intamplat asa?! Unde am gresit, ce a mers rau in sarcina ei? Asta nu pot sa inteleg! S-a simtit bine in majoritatea timpului!
- Nu as putea sa va dau o explicatie logica, pur si simplu corpul ei nu era pregatit pentru o sarcina desi nu avea nici o problema de sanatate inainte! Credeti-ma, sunt multe femei in situatia aceasta! Femei care nasc urmatorul copil fara nici o complicatie, fara niciun fel de complicatie!
- Dumnezeule, de ce ea?! De ce sotia mea?! De ce copilasul nostru?! explodez frustrat.
- Poate asa a vrut...Dumnezeu?
- Haideti, doamna doctor! Sunteti om de stiinta, sunteti un om practic si care se bazeaza mai mult pe logica! Nu-mi vindeti gogosi religioase! spun ironic.
- Gresiti, domnule Castillo! Sunt om in primul rand si chiar cred in divinitate! Ma rog de fiecare data cand intru in sala si tin in mainile mele viata mai multor suflete. In fiecare gest al meu sta vointa Domnului! Nu sunt atat de vanitoasa incat sa nu imi dau seama ce har am primit si vad minuni mai des decat va vine sa credeti. Copii care se nasc aproape morti, mame care pierd atat de mult sange....toti isi revin aproape miraculos. Cum sa nu cred?!
Cuvintele spuse cu o hotarare si o incredere desavarsita de femeie, ma pun pe ganduri si intr-un mod ciudat, imi aduc o farama de speranta. Poate divinitatea imi pune credinta la incercare si ca sa fiu cinstit, aceasta a inceput sa clatine! Poate exista un miracol si pentru copilul nostru!
- Nu vreau sa faceti sperante! spune ea. Afurisita, imi citeste gandurile! In cazul dumneavoastra, lucrurile sunt clare dar, nu cred ca exista nici un motiv, ca pe viitor sa aveti un copil perfect sanatos! Sunt absolut convinsa!
  Se opreste brusc in fata unei usi inainte sa apuc, sa-i spun ceva si tipetele care se aud ma infioara. Vocea Sorayei se aude clar si extrem de suparata, strigand:
- Da-te la o parte, idioato! Am sa ajung la copilul meu chiar daca e nevoie sa ma tarasc!
Intru fulgerator si chipul plin de spaima al sotiei mele pare in acelasi timp, tot atat de hotarat. Ignor fulgerele de manie si ura cu care ma sageteaza si spun cat pot de calm:
- Linisteste-te! Te duc eu la fetita noastra!
Dumnezeu sa ma ajute! Ma uit in ochii ei si stiu ca iadul a coborat pe pamant.

Buna dimineata, scumpelor!
Stiu ca am intarziat cu cateva ore dar a fost unul dintre cele mai grele capitole pe care le-am scris si faptul ca de doua zile sunt racita zdravan, nu m-a ajutat deloc! Sper ca mi-a reusit in ciuda capului care imi crapa de durere, stranuturi si munti de servetele.
Nu vreau sa ma injurati, nu e ce ati sperat si nu va asteptati la ceva vesel nici in urmatoarele capitole. Un lucru pot sa va garantez, poate pare un cliseu dar la final vor fi bine. Asa cum am spus de multe ori, cartile mele nu se vor termina niciodata tragic, chiar daca ii trec pe eroi prin Furcile Caudine.
Nu va mai retin si imi cer scuze anticipat pentru greselile scrise. Sunt sigura ca exista dar cum eu nu ajung sa corectez nici in zilele mele bune, acum nici atat!
Va iubesc pentru ca mi-ati ramas alaturi, pentru intelegerea voastra si pentru ca sunteti niste prieteni minunati! Si eu sunt o afurisita norocoasa!