Mai intai, prinde-ma!

Mai intai, prinde-ma! Cap.13

Dedic acest capitol tuturor parinților , tuturor celor ce au pierdut pe cineva drag si nu in ultimul rând acelor micuți care s-au născut cât o "lingura" si au învins ! Eu am in casa un astfel de învingător si după 16 ani încă mai am viu in minte coșmarul prin care am trecut!

Luminișul in care ma aflu e una dintre cele mai frumoase creatii a lui Dumnezeu! Iarba e atât de verde încât ii simt mirosul, textura, deșii nici măcar nu o ating!
Un raset ca clinchetul de clopoțel acoperă zumzetul sutelor de gaze ce mișuna prin aer, pe petalele florilor, peste tot. O fetița mică , o miniatura mai mult, țopăie fericita prin iarba grasa si a carei culoare e perfect identică cu minunății ei ochi, ochi ce îmi par atât de cunoscuți...
- Celeste! Trebuie sa plecam, iubito!
Vocea mamei, o voce de care mi-a fost dor si pentru care as fi dat orice sa o mai aud măcar o data, acum ma înspăimânta. Nu o vreau lângă fiica mea! Mi se pare atât de...greșit! Căci îngerul cu plete negre si ochi identici cu ai tatălui ei, e minunea mea, cel mai prețios dar din lume, e Celeste! Si locul ei e lângă mine!
- Celeste! Vino la mama, iubito! suspin înfricoșată.
- Soraya?! Ce cauți aici? striga mama furioasa. Pleacă! Locul tău nu deocamdată aici!
Spaima si o manie rece mi se furiseaza in oase si apoi in glas când bat copilărește din picior si țip încăpățânată :
- Nu plec fără Celeste!
- Soraya Anabelle!
Când mama îmi striga tot numele e de rău dar nu cedez si spun hotărât :
- Celeste e a mea! Nu plec fără ea!
Ochii ei frumoși se încarcă de lacrimi si înainte sa dispară intr-un vârtej alb șoptește blând :
- Îmi pare rău, scumpa mea! E timpul sa va luați rămas bun!
- Nuuuu...
    Cuvântul îmi moare brusc pe buze când ma trezesc subit intr-un pat străin si o durere ascuțita îmi traversează fulgerător abdomenul. Sunt puțin dezorientata dar mirosul inconfundabil de antiseptic urla un adevăr de netăgăduit : spital.
  Mâna mi se îndreaptă inconștient spre sursa durerii din partea inferioară a abdomenului dar îmi este prinsă de cineva care spune iritat:
- Ajunge! Nu ai voie sa atingi locul ăla!
Îmi întorc cu greu capul spre vocea iritată si spre surprinderea mea e o asistenta frumușica dar tot atât de morocănoasă. Fata ei drăguța se multiplica de câteva ori pana se hotărăște sa rămână intr-un singur exemplar si în tot acest timp încerc sa-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. Realitatea ma izbește cu puterea unui camion de mare tonaj si icnesc speriata:
- Copilul!
Femeia nu reușește sa își ferească privirea la timp si ceea ce citesc in ochii ei ma înspăimânta. Mila, compasiune, frica...toate in totala contradicție cu atitudinea de mai devreme. Reușesc sa îmi trag mâna din strânsoarea ei si mi-o trec ușor peste abdomenul acum complet plat. O mie de întrebări năvălesc in mintea mea dar nu pun decât una:
- Fetița mea e bine?
- Nu știu, spune moale.
- Minți! Dar, nu-i nimic, aflu singura! spun hotărâtă. O sa deschid fiecare afurisita de usa din spitalul asta si tot ajung la ea!
- Nu puteți sa va dați jos din pat! se rasteste ea. De abia v-ați trezit din anestezie!
- Nu mai spune! Ia privește-ma!
  In ciuda durerii ascuțite care nu ma slăbește nici măcar o clipa, ba parca se acutizează cu fiecare mișcare pe care o fac, încerc sa cobor din patul mult prea înalt pentru mine si care începe sa se si miște, nenorocitul! Colac peste pupăza, Cereberul cu chip de zâna se poziționează in dreptul meu si mârâie printre dinti:
- Nu o sa cobori din patul asta decât peste mine! După primii doi pași o sa cazi in nas si eu voi fi concediată!
- Da-te la o parte, idioato! Am sa ajung la copilul meu chiar dacă e nevoie sa ma târăsc! strig supărată .
  Ușa de la salon se deschide fulgerător si un Sebastian răvășit trăsnește in fata mea. Ma apuca blând de umeri si sunt tentată sa-l împing scârbită, imaginea cu Gabrielle e încă vie in mintea mea, când văd ceva schimbat in ochii si vocea lui. O tristete si o durere noua, ceva necunoscut si atât de cumplit încât simt cum ma frâng in doua.
- Linisteste-te! Te duc eu la fetița noastră!
Un licăr de speranța înflorește timid in mine dar se ofilește brusc când doctorița din spatele lui ma privește. Nu exista niciun pic de dubiu in ochii femeii plini de compasiune si părere de rău sinceră. Inima aproape îmi sta de frica si ma las moale in brațele bărbatului ce încearcă sa ma scoată dintre firele si furtunele atașate de mine si pe care de abia acum le observ .
- Lăsați-ne pe noi! sare amabila asistenta. Aduc imediat si un scaun cu rotile.
- O duc eu in brațe, spune implacabil Sebastian.
- Știți...regulile spitalului..
- O duc eu!
Atât. Trei cuvinte. Spuse fără ca măcar sa ridice vocea puțin. Si totul începe sa se precipite. Sunt conștienta doar de caldura bratelor care ma duc cu delicatețe, de durerea care i-au făcut ochii verzi sa para aproape negri...
- Spune-mi! Si fără sa minți! șoptesc gâtuită de lacrimi.
Ma săruta in creștetul capului si trage adânc aer in piept înainte sa spună cu o voce pe care n-o recunosc:
- O pierdem! Nimeni nu-i mai da nici o șansa!
- Avem bani! Cheamă cei mai buni medici! ma tângui zdrobită. Te implor! Fa ceva!
- Îmi pare rău, iubito! Mi-as da toată averea sa o facem bine dar...e imposibil...
Ridic capul furioasa, pregătită sa tip la el si încremenesc. Plânge. Lacrimi mari se preling pe obrajii de acum țeposi si in ochii încețoșați văd oglindindu-se aceiași durere care ma sfârteca pe interior. Suspin înfundat si caut putina putere in brațele care ma poarta lin spre sfârșitul meu. Nu cred ca am sa supraviețuiesc unei astfel de lovituri, cea mai mare pe care viața mi-o putea da.
Închid ochii si încerc sa ma pregătesc pentru ceea ce urmează. Da, ma pregătesc! Nu vreau ca primele minute lângă copilul meu sa se sfârșească înainte de a începe.
Aerul se schimba in jurul meu si când spun se schimba nu mint cu nimic. E apăsător! Ceva întunecat si plin de energie negativă plutește in jurul nostru, șoapte îngrijorate si încărcate de frustrare...
- E a doua oară in mai puțin de o jumătate de ora, spune resemnata o femeie, si cu toate astea încă rezista. Micuța asta e o luptătoare!
După tremurul care il cuprinde pe Sebastian știu despre cine vorbesc. Ma lasă jos, încet, si înainte sa-mi pot întoarce capul, îmi prinde blând fata între palme si spune încet:
- Poți sa o faci! Știu ca poți!
Ochii mei il întreaba mut, înnebuniți, ce vrea sa spună si înțelege. In timp ce ma rotesteste ușor spre fetița îmi șoptește:
- Fi curajoasa pentru ea!
Pământul aproape îmi fuge de sub picioare si singurul lucru care ma mai susține sunt brațele ce stau acum strâns in jurul meu. Mor pe dinăuntru doar ca sa pot reînvia dureros din nou si din nou, si din nou...
Un trupușor mic si chinuit al cărui piept îngust se ridica intr-o respirației fragila, gata sa se oprească in orice clipa! O palma de copil! O ființa atât de mică încât te intrebi cum de trăiește! Asta e fetița noastră!
Pielea ce căpătase mai devreme o culoare oarecum normala începe sa se învinețesca si câmpul vizual îmi este acoperit de medicii ce încep sa se învârtă agitați in jurul ei.
- Am nevoie de mai mult oxigen! tipa unul. Intra din nou in stop cardio-respirator! striga altul.
Clipesc rapid si încerc sa-mi spun ca visez, ca e doar un coșmar si când voi deschide din nou ochii sunt in patul meu, in camera mea, in brațele bărbatului meu ale cărui mâini îmi înconjoara protector pântecul, ținând copilașul in siguranța. Eșuez. Realitatea e acolo, in fata mea! Cruda, rece, nemiloasa.
- Opriți-va! Opriti-va! Ajunge! Nu o mai chinuiți!
Vocea mea plină de o disperare resemnata ma ia prin surprindere si pe mine. Nu am crezut vreodată ca as putea sa fiu eu cea care curma viața copilului dar gândul ca i-as prelungii agonia e mai dureros decât suferința in sine. Nu m-as mai putea privi in ochi toată viața știind ca deliberat am ținut-o in viața pentru câteva minute in plus, toate pentru mine.
- Sunteți siguri ca nu se mai poate face nimic pentru ea? Sunteți siguri ca nu are nici o șansa ? întreb cu voce rece.
In spatele meu Sebastian tresare si murmura îngrijorat :
- Iubito...
Ridic o mâna făcând semn sa tacă si privesc lung fiecare medic, același răspuns găsindu-l in ochii fiecăruia. Cel mai in vârsta dintre ei, un bărbat trecut bine de a doua tinerețe se apropie de noi si înainte sa înceapă sa vorbească, face un gest neașteptat. Îmi prinde mâinile strâns dar in același timp cu blândețe si ma las atrasa de ochii lui ce par a fi văzut multe. Riduri adânci si cearcăne întunecate sunt mărturii ale orelor lungi petrecute in spital, la tot ce a trăit printre acești micuți a căror viața atârna uneori de un fir de par, de o procedura medicală, de o decizie luată de el sau altul.
- Îmi pare rău! Fetița s-a născut cu leziuni cerebrale grave si nu exista nimeni si nimic pe pământul asta care sa o vindece. Am aproape patru decenii de când practic meseria asta si nu am încetat niciodată sa ma rog pentru o minune dar in cazul ei...nu e nici o șansa. A făcut pana acum doua stopuri cardio-respiratorii si inimioara ei e atât de slăbită încât următorul ii va fi fatal. Plămânii ei nu s-au dezvoltat suficient si e ajutata sa respire de ventilator. Îmi pare rău ...îmi pare rău...
   Doare. Atât. De. Rău. Undeva, in sufletul meu, știam. Visul a fost ca o premoniție si totuși am sperat așa cum încerc sa o fac chiar si acum, cu toată disperarea unei mame care si-a simțit copilul mișcând, respirând prin ea.
- E din nou stabilă deșii semnele vitale sunt intr-o continnua scădere, anunța un alt medic.
- Vrei sa o iei in brațe? ma întreaba cel din fata mea.
- Pot? Adică...nu-i fac rău? spun speriata.
- Nu, fetițo! Poate sunt crud dar îți spun adevarul. Tu decizi dacă ultima ei ora de viața e acolo sau la tine in brațe. Poate nu sti dar ești mai puternica decât crezi!
Doare. Atât. De. Rău. Doare. Atât. De. Rău.
Cuvintele mi se plimba prin cap ca o mantra fatala si simt cum puterile ma lasă încet, încet. In spatele meu, Sebastian de abia mai respira si știu ca va accepta orice decizie as lua.
- Vreau sa o țin in brațe doar dacă îmi juri ca asta nu-i va aduce nici o suferința in plus! spun serioasă.
- Ai cuvântul meu! Copilașul tău nu simte nimic! Nu suferă! E...in coma profunda...
Doare. Atât. De. Mult. Doare. Atât. De. Mult.
Sebastian ma întoarce cu fata spre el si nu știu ce se mai întâmpla in jurul meu. Pentru un timp sunt pierdută intr-o mare de suferința si fiecare gura de aer e un chin când tentația de a renunța e atât de mare, e aproape un balsam pentru inima mea care se fărâmițează in bucatele mici.
Nu realizez când sunt dusa mai mult pe sus intr-o camera obscen de vesela in raport cu durerea mea si așezată pe un scaun comod, tip balansoar. Pereții sunt acoperiți de personaje din desene animate si au o culoare vie fata de albul steril atât de obișnuit in spitale.
O bătaie ușoară pe umăr ma readuce la realitate si un nod mare cât pumnul mi se aseaza in gât. Medicul mai in vârsta tine in brațe un pachețel roz si mâinile mi se întind singure după fetița deși îmi tremura spasmodic.
- Ușor, fetițo! murmura încet.
Dumnezeule! E atât de mică! Nu cântărește mai mult de un kilogram dar ador fiecare bucățică din ea, de la fetișoara mică si zbârcită pana la degețelele minuscule. Pielea e așa de subțire încât venele, de grosimea firului de ața, se văd clar fiecare. Nu seamănă cu bebelusii din reclame, nici măcar cu unii obișnuiți dar e a mea si știu ca nu am sa o uit niciodată, ca nu am sa mai pot iubii vreodată pe cineva cum o iubesc pe ea acum.
Doarme sau cel puțin așa pare si are întipărita pe fata o seninătate care îmi da forța necesară sa nu urlu ca un animal sălbatic pe moarte căci așa ma simt acum. Prinsă si încătușată intr-o viața care si-a pierdut rostul, ranita si cu dureri atroce in fiecare celula din trupul meu.
   O strâng ușor in brațe deși mi-as dorii sa sa am puterea de a schimba asta! As face un troc cu soarta! Dacă pentru a o tine in viața este nevoie sa o port pana mor in pântec, as accepta schimbul. As renunța la toate săruturile pe care i le pun acum pe pielea moale in schimbul tumbelor din abdomenul meu! As renunța la viața mea doar sa trăiască ea!
Renunț chiar si la lacrimi! Fiecare picătura de apa ce mi-ar umple ochii înseamnă o secunda in minus din timpul si așa scurt in care îmi pot privi fetița, ii pot memora trăsăturile. Fiecare suspin ieșit din gura mea m-ar împiedica sa-i gust aroma de bebelus!
  Un oftat ușor îmi atrage atenția si nu pot sa nu observ jindul cu care Sebastian își privește fiica. Din clipa in care mi-a fost pusă in brațe nu am mai văzut, nu am mai auzit nimic in jurul meu. Lumea s-a redus la mine si Celeste.
- Vrei sa o iei in brațe?
- Nu! Tine-o tu! raspunde șovăitor.
Indiferent cât de nemernic si ticălos este, cât l-am urat si il voi blestema mai târziu pentru ca acum sunt amorțită, toate sentimentele mele sunt îndreptate numai spre fetița mea, știu ca o iubește si suferă la fel de mult, si e tatăl ei!
- Hai, ia-o in brațe! Știu ca ți-o dorești si tu!
La început ezita dar apoi o apuca își strecoară palmele sub trupul micuț si o strânge duios la piept in timp ce plânge in tăcere. Dacă as mai putea simții si altceva probabil as fi impresionata de puterea puiului de om in fata uriașului ce ii este tata. Bărbatul ce putea sa îngenuncheze o lume întreaga cu privirea este el însuși pus la pământ de o mâna de om.
  Din clipa in care i-am dat-o mi-am simțit brațele goale, amorțite, am simțit cum o parte din trupul meu mi-a fost smulsa cu forța. Parca citindu-mi gândurile, Sebastian săruta lung obrajorul minuscul si cu o ușoară ezitare mi-o înapoiaza.
O strâng la piept cu lăcomie si ma simt din nou întreaga chiar dacă știu, cu certitudine, ca următoarea data când îmi va fi luată, chinul si sentimentul de pierdere va fi de o suta de ori, de o mie de ori mai puternic. Încerc sa strang cat mai multe amintiri in timpul scurt si de care sunt dureros conștienta, pe care il am la dispoziție cu fetița mea.
Lacrimile pe care m-am chinuit si le-am reținut cu greu ma înving intr-un final. Îmi șiroiesc nestăvilit pe fata, ma îneacă si ma sufoca in același timp, îmi arde pielea acolo unde se scurg. As arde bucuroasa o eternitate pentru copilașul ce respira mai rar si mai greu in brațele mele.
Deșii am fost avertizata, nu mi-am imaginat ca se va întâmpla așa repede, mai ales ca mi-a fost adusă respirând singura, fără niciun ajutor si pentru o secunda am crezut in minuni! Acum, privesc neputincioasa cum timpul fetiței mele se scurge cu repeziciune! Fiecare ultima suflare a ei e un prim pas spre sfârșitul meu, sfârșit pe care il aștept si il îmbrățișez cu ardoare.
Ochii îmi seaca brusc si un sentiment ciudat, de pace, pune stăpânire pe mine. O răceala de gheata mi se strecoară in trup si in suflet când spun straniu de calm:
-Sun-o pe Rosa si spune-i sa vina acum!
Sebastian ma privește nedumerit dar nu comentează. In timp ce vorbește la telefon, arunca priviri îngrijorate când spre mine, când spre copil. Nu știu dacă a realizat, nici eu nu i-am spus dar fetița...s-a dus. S-a dus in liniște, așa cum a si venit! In scurta ei viața nu a scos un scâncet!
  Fără teama ca i-as putea face vreun rău o îngrop aproape de tot la pieptul meu si încep sa-i fredonez in surdina, un cântecel pe care mama mea mi-l cânta seara înainte sa adorm si pe care mi l-am cântat apoi singura când ea nu a mai fost.
Încerc sa îmi imaginez ca ma alina, ca îmi șterge din suferința care îmi sfărâmă restul de inima ce mi-a mai rămas, ca netezește calea fetiței mele spre îngerii a căror alai vin sa o întâmpine! Îmi doresc ca acolo sus, mama sa o plimbe numai prin poieni minunate, ca aceea ce mi s-a arătat in vis!
Lângă mine Sebastian spune ceva dar transa in care am căzut e mai puternica decât vorbele si gesturile lui. Cineva încearcă sa-mi ia copilul de la piept dar marai ca o fiara si in final renunța. Plutesc undeva deasupra tuturor si aștept ca ceva sa se întâmple. In subconștient știu ca e de rău dar atât frica cât si durerea fizica s-au dus demult!
- Soraya! Soraya! Întoarce-te la mine, fetițo!
Un parfum cunoscut, nu știu sa spun acum cu ce seamănă dar il asociez inconștient cu Rosa, ma aduce puțin la realitate. Chipul femeii se materializează ca prin farmec in fata mea si un zâmbet prostesc îmi întinde larg gura. Nu pot sa nu remarc ca arată brusc îmbătrânită cu zece ani si spun ușor răutăcios prima prostie care îmi trece prin cap:
- Ai îmbătrânit!
Ciudat dar...nu pare deranjata...ba chiar zâmbește! Un zâmbet trist cei drept, ca apoi sa ma mângâie duios pe fata.
- M-ai chemat!
Încerc sa îmi amintesc de ce am vrut sa vina si reușesc cu greu. O greutate invizibila ma trage spre un adânc întunecat si singurul lucru care ma mai tine la suprafața e un gând sâcâitor, ca am sa-i spun ceva important. Mâinile ce mi s-au încleștat nefiresc au amorțit si de abia atunci devin conștienta de lucrul prețios pe care l-am adăpostit la piept.
- Uite, ea e Celeste! Ai tu grija de ea in locul meu?!
Nu apuc sa-i aud răspunsul căci pierd lupta cu realitatea dar sunt singura ca nu ma refuza!

Buna dimineața, dragilor!
Am multe lucruri sa va spun si am sa încep cu unul foarte important. Capitolul trecut nu am răspuns la niciun comentariu! Pur si simplu nu am putut! Oricât de ambigu as fi încercat sa va răspund era imposibil fără sa ma dau de gol. Toți ați sperat pana in ultimul moment ca fetița va supraviețuii. Îmi pare rău ca v-am decepționat dar era imposibil, ar fi schimbat radical ideea cărții, idee la care eu nu renunț nici in ruptul capului. Îmi asum toate înjurăturile si le accept bucuroasa, numai sa nu va supărați pe mine! E prima data in aproape trei ani când fac lucrul asta si nu se va mai întâmpla! Eu chiar nu sunt nesimțita si îmi place sa răspund la comentarii, mai ales ca reușiți sa le faceți atât de amuzante. Acum nu a mai fost nimic amuzant in ele si tine de următorul lucru pe care il promit.

In al doilea rând va fac o promisiune! Nu, nu e aia cu postez mai des! Nu mai fac astfel de promisiuni! Scrisul nu mai îmi iese cum vreau eu si probabil se observa in frazele puțin alambicate dar pe care nu le voi corecta la ora asta. Altceva va promit! Jur ca nu voi mai scrie in viața mea un capitol atât de trist! E prima si ultima data când ucid un copil in scris si mi-a fost foarte, foarte greu!
Sper ca după ce treceti de șocul inițial sa fie ceva care sa va placa! Sper din tot sufletul!
Nu va mai rețin, si așa e foarte târziu, va doresc doar lectura plăcuta si ramaneti in continuare prietenii mei! Sunteți minunați si va iubesc!