Aprinde întunericul!

Capitolul 1

     Notă: Postarea anterioară reprezintă un fragment din jurnalul personajului principal, iar povestirea în sine va fi relatată la persoana a 3-a de către personajul martor. Mai multe amănunte veţi culege pe parcurs, odată cu desfăşurarea firului acţiunii. :) Mersi că ai aruncat un ochi aici. Spor la citit. :D      

* * * 

În masa compactă și nedeslușită de întuneric, încet, încet pâlpâia lumina timidă a unei veioze.                                    

 Fasciculul de lumină era mic, și risipea foarte puțin din întunericul care inunda Universul: Soarele nu răsărise încă. În încercarea de a lumina o cameră, micuța veioză proiecta umbre grotești pe tavan și pereți, punând într-o vagă umbră de lumină oglinda ce reflecta sticluțele aflate pe măsuța de toaletă ce o sprijinea.             

 Pe lângă astea, mai reflecta și imaginea unei tinere – după aspect proaspăt trezită – ce își atenua cearcănele de la ochi, înjurându-și în același timp niște fire de păr care nici de data asta nu o ascultau. În fond, își spuse, și firele de păr erau ca și ea: nu ascultau de nimeni și făceau totul după bunul plac. Asta era cea mai logică explicație pe care o găsise, și care o făcea mereu să chicotească... gândindu-se cât o înjurau și ceilalți pe ea.            

Nu era de mirare că nu aprinsese lumina în cameră. Aproape niciodată nu o aprindea: făcea economie de energie, era ecologistă, deci salva planeta, nu? Nu. Lumina enervant de puternică a neonului ascuns sub candelabrul ăla ridicol –când afară era încă noapte – îi dădea tot timpul dureri de cap.  Era lumina artificială ce îi ajuta pe oameni să nu bâjbâie prin întuneric, le lumina calea. Păcat că nu și mintea. Unii aveau maaare nevoie să fie îndrumați și din punctul ăsta de vedere.

- Eu mă descurc oricum și în întuneric, spunea adesea, cu o voce somnoroasă dar totuși disprețuitoare, privind spăsită pătratul mic din plastic alb montat în peretele de lângă ușă, desfătându-se totodată cu un aer de superioritate pe care și-l dădea uneori în raport cu restul speciei umane.                               

Ea pur și simplu adora întunericul, mult, mult mai mult decât lumina. Întunericul, însemna pentru ea liniște, comfort, îi oferea acel moment de evadare, în lumea gândurilor ei fără ancore care să o aducă iar cu picioarele pe Pământ, într-o realitate mizeră, când ea se înălța atât de frumos în lumea gândurilor. În schimb, lumina ce însemna? Zi. Și o zi, trăgea după ea un car plin cu activități evervante și indispensabile ca mers la școală și socializat cu unele persoane cu care chiar nu vrei să ai de-a face. Întunericul era un loc de refugiu, care învăluia totul într-un văl negru lăsând deoparte tot ceea ce lumina scotea la iveală, în schimb ce ascundea lucruri - sau ființe mai bine zis – ce îi dădeau o tentă foarte misterioasă.             

În fond, toate conceptele astea cu privire la întuneric și lumină și le-a format după ce a citit mai mult decât o grămadă de cărți de acest gen, dar mai ales după...

  - Nu...Nu!...Asta nu...Nici asta!...Nu...Nu!    O lăsasem pe fată în fața oglinzii pentru a o găsi acum în fața unei imense grămezi de haine – majoritatea negre. Le examina fugitiv, murmurând dezaprobator de fiecare dată când le arunca în grămada hainelor invalide.  Și asta făcea parte din categoria obiceiurilor ei ciudate care Har Domnului era foarte extinsă. Aceasta era rutina zilnică din cartea ei nescrisă, capitolul: Alegerea vestimentației. Lua hainele dintr-o grămadă împrăștiată – versiunea personalizată a dulapului obișnuit - și le arunca la o altă grămadă pe cele care în acel moment nu îi plăceau.      

La final, super-eroina-întunecată-și-ciudată alesese niște blugi negri, o bluziță purpuriu-aprins și o geacă neagră, iar în materie de încălțăminte, bătrânii Converși de care nu vroia să se despartă niciodată. N-o fi cine știe ce super-eroism, dacă ne gândim că merge la școală. Din nou, școală. A! Că tot veni vroba la școală se merge cu geantă, corect? Așa că, fata se ridică de pe scaun și își mai privi odată reflexia în oglindă: ochii creionați perfect, părul aranjat - sau nearanjat, dezordonat pe umeri.          

- Totul gata pentru o zi perfectă! zise cu o voce prefacut-voioasa...Sper doar să pot supraviețui și de data asta, completa, cu o voce amărâtă.                                                      

Aruncă o ultimă privire prin cameră. Printre grămezile de haine, patul răvășit și imensa bibliotecă – mai toată pe birou – camera îi dădea împresia de familiar, era lumea ei, unde putea să fie ea, unde putea să plângă, să se bucure, sau să scrie versuri. Putea să fie ea. Nu ea și masca ei. Lăsând deoparte gândurile melancolice, își aminti că are de mers la școală. Fără să mai stea pe gânduri, își luă geanta și părăsi camera, lăsându-și acolo melancolia.                

În urma ei, veioza rămânsese aprinsă.