Aprinde întunericul!

Capitolul 7 - INTERMEZZO

În fiecare zi soarele răsare și apune la fel. 

Sau cel puțin așa pretindem noi, pentru a menține acel val de comun asupra fiecărei zile. 

Dar până acum nici un asteroid nu a picat din cer și nici nu ne-au invadat extratereștrii. Sau alte creaturi, dacă ar fi să mă iau după Amy. 

Nici măcar nu am habar de ce îmi bat capul cu asta: ar trebui să fiu deja acasă, în garaj, muncind de zor, sau măcar să mă cert cu persoanele mult prea punctuale, încât am întârziat cu.... două ore. 

Dar nu, iată-mă aici, stând la fel de eficient ca un castravete imobil într-un cadru cu natura dinamică și gândindu-mă la chestii prostești. 

Of, of... gândurile astea. 

Da, uite-mă, mă vaiet ca o persoană cu florile tinereții de mult ofilite și descompuse.  

Prins în mrejele propriilor gânduri, Tim Collins aștepta îngândurat la coadă, mutându-și din când în când greutatea de pe un picior pe altul. 

Deși ar trebui să fie iritat de întârzierea pricinuită și declajul generat, alte gânduri și griji îi invadau acum mintea. La fel cum făceau suspect de des de ceva timp. În ultima vreme, se focusa pe un subiect, pentru ca apoi, să se trezească după un răstimp cu gândurile total în altă direcție, urmând calea celor trei litere ce conturau în mintea lui un chip familiar, cu un zâmbet îndrăzneț și totuși visător. Un contrast. O persoană. O mie de culori distinse și un catralion de replici sarcastice autentice. Amy.  

Mintea lui era o cameră a oglinzilor și pe suprafața fiecăreia puteai vedea o Amy zvăpăiată, o Amy pierdută în gânduri sau una mult prea absorbită de cărți pentru a-i acorda atenție lui, sau oricărei alte persoane-ființe-obiect din jur. Mergând mai departe, vedea o Amy entuziasmată: Tim!!! o să apară următorul volum al seriei mele preferate chiar înainte de ziua mea de naștere. ”nu-i așa că o să îl primesc cadou?” era replica înlocuită cu nu-i așa că e fantastic??  măcar o să apară mai repede decât nuanța perfectă pentru caroseria mașinii tale de epocă!, îi spunea chicotind ca un copil entuziasmat: ți-am zis eu, Tim, să lași în pace mașinile și să te apuci de citit. uite, doar avantaje: și se apuca să i le enumere pe degete: 1. nu depui muncă fizică; 2. nu te murdărești pe haine; 3. ai întâlniri cu tipe mișto - pe care nu am cum să fiu geloasă din moment ce și eu sunt deja măritată cu partenerii lor din cărți... măritată?! Dumnezeule, Amy!!, dar ea râdea doar, zicându-i: era o glumă, domn mecanic! ah! și 4. am și eu cu cine să mai vorbesc despre cărți când merg la școală, sau între ore... vezi tu că nu pot sta chiar tot timpul cu ochii în cărți.  ”oh. ti-ai dat și tu seama?” o tachina el. 

Mergând mai departe, vedea o Amy furioasă cu care era aproape imposibil să  rezonezi. Era exzasperată și exzasperantă: Nu înțeleg de ce naiba a trebuit să meargă acolo! Și de ce nu l-a luat pe Johnathan cu ea?! De ce?!? Chiar trebuie eu să mă duc acolo și să o iau de cap să o fac să înțeleagă ce trebuie înțeles?? (*)

Și totuși, asemenea direcției vântului, stările proaste erau spontan înlocuite de un zâmbet pentru care tot timpul se găsea un motiv greu de înțeles de el sau buna-dispoziție să  fie înlăturată pentru a face loc iritării. Asta o făcea să fie.... cum? interesantă? diferită? frumoasă?? în niciun caz ciudată, își zise în gând, chiar dacă uneori era dificilă. În mod inconștient își încreți fruntea cu mâna. În fond și la urma urmei, ce sentimente avea el cu adevărat pentru această ființă fragilă și totuși, puternică? Atât de energică și carismatică și totuși, uneori introvertită și tăcută.