Aprinde întunericul!

Capitolul 9

Atunci când un adolescent e pedepsit să stea în perimetrul locuinței, fără alte ieșiri suplimentare sau distracții, nu prea are multe chestii de făcut. Iar atunci când nu are multe chestii de făcut improvizează sau....se gândește.

Pentru că de cele mai multe ori când corpul întră în stare vegetativă, latentă, mintea aleargă la maraton. Dacă vrea să participe la viitoarea ediție a Jocurilor Olimpice sau să înnebunească o persoană, nu se știe sigur. Dar poate, cercetătorii britanici vor publica curând un sondaj și despre asta, așa că să nu ne mai facem griji noi.

Amy Stephenson era întinsă leneș pe podeaua din camera ei. În pat deja se săturase să încerce să stea. O carte deschisă o aștepta la picioare și mai vreo două pe noptieră și lângă pat. Pregătite permanent de a o purta în alte lumi, de a o distrage de la realitate. Dar cum să o mai poată distrage alte dimensiuni și spații când realitatea părea mai mult ca sigur una dintre acele lumi? Era ciudată situația. Însă indiferent de natura ei, problema în sine nu putea fi inclusă pe lista priorităților. De ce? Ei, știți deja. Deoarece chiar dacă era fizic în camera ei - teoretic gândindu-se la ceea ce făcuse și cât de greșit fusese să facă așa ceva, practic, mintea ei își găsise domiciliul pe Arden Street analizând mai ceva ca Sherlock Holmes detaliile știute și căutând permanent altele. Pe biroul de mahon o aștepta și un calculator bătrân, solitar. Nu își aducea aminte ultima dată când îl pornise. Și nici nu prea avea nevoie.

Ea nu era Bella Swan să caute informații pe internet despre astfel de chestii. Pur și simplu pentru că informațiile de acolo sunt distorsionate, incerte și irelevante. Deci cam nefolositoare. Cel puțin în domeniul ăsta. Pentru că deatfel, se înțelegeau bine - ea și internetul - fiind o persoană înțelegătoare care îi furnizase informații despre Istoria Popoarelor, sau despre Legendele Olimpului, lăsându-o să termine astfel Portretul lui Dorian Grey.

Doar că acum pur și simplu nu e era ta de glorie, okay? Dacă se aștepta ca el să îi răspundă ”okay.” ca în Sub aceiaşi stea, se așteptase degeaba. În schimb, călătorise o bucată bună de drum - spus în limbaj prozaic, desigur - și încercă să ia problema de la ... capăt? Probabil. Cu toate că în actualele circumstanţe era greu de spus care era începutul şi de prezis care ar putea fi sfârşitul. Și ce informații avea ea, până la urmă? Pe lângă cele întoarse și reîntoarse peste cap. Evidente ca și coșurile pe fețele adolescenților sau ca luna printre stele. Aproape că izbucni în râs. Geniale comparații, Amy! Bun. Să fim și serioși, acum! Se simțea ca un profesor care încearcă să facă liniște în clasă și să explice lecția copiilor neastâmpărați.

Acest Abaddon intens mediatizat și extra-pomenit în fiecare mesaj ce apăruse odată cu fiecare crimă/sacrificiu era defapt un soi de creatură mitologică. Numele tranversase din șoaptă în șoaptă secole întregi, fiind originar din limba ebraică, prin traducere însemnând distrugere.

Ca să concluzionăm cu o definiție, Abaddon este defapt considerat îngerul pustiilor din adâncuri, locul distrugerii, al morții, împărăția morții, mai exact. În literatura rabinică el reprezintă una dintre cele patru părți ale iadului, fiind considerat regele lăcustelor din iad, al sufletelor rele care ce chinuiesc oamenii. Poate aici intră în scenă partea cu discipolii. Deși era spusă să pară de parcă se vorbea despre o veche sucursală a universităților antice, Amy putea vedea parcă dincolo de cuvinte amenințarea acestora care planau într-un mod fascinant și îngrozitor asupra existenței.

O parte a creierului ei era șocată de fascinația ei pentru astfel de lucruri/ființe/fapte. Și nu putea înțelege... cum putea cineva să fie fascinat de așa ceva?