Aprinde întunericul!

Capitolul 3

Prima dată fu vina scârțâitului ușii de la debara. În secunda următoare, Amy deschise ochii. Cel mai probabil, tatăl ei cotrobăia pe acolo după diverse chestii, fiind la fel de subtil ca și un uragan. Amy avusese parte de un somn agitat iar trezirea bruscă nu făcea altceva decât să contribuie la starea ei generală de iritare. 

Însă sunetul enervant care persista pe fundalul dimineții care s-ar fi vrut liniștit, îi atrase iar atenția. Voit sau nevoit. O cutie de carton căzuse de pe raft pe pardoseală cu un zgomot înfundat, în timp ce tatăl ei încerca - fără succes - să aplatizeze gălăgia. În lumina precară a răsăritului, ochii ei s-au mărit brusc, amintindu-și de acel zgomot din seara precedentă de când se întorcea acasă... 

Amy era în ceață, debusolată și general-furioasă, mai ales pe ea însăși. Pentru că dacă ar fi mers acolo să vadă cu adevărat ce - sau cine - fusese, acum avea o dovadă certă, nu atâta ceață în juru-i. Astea erau puținele momente în care detesta ușurința cu care se pierdea în lumea de hârtie din capul ei. Cu ceva efort mult mai mare decât ar fi locat unei dimineți obișnuite, Amy încercă să adune bucățile întâmplărilor din seara precedentă. Asemeni unor piese de puzzle le aduna din toate ascunzișurile minții pentru a contura imaginea tabloului final. Reperase piesele ce trebuiau ordonate și pas cu pas, știa că e tot mai aproape de adevăr și tot mai departe de ceață. Cam ironic, pentru cineva care iubește atât de mult întunericul și misterul, nu? Rezultatul final se evidenția tot mai puternic, conturându-se în mintea ei aproape ca o dovadă palpabilă, aproape că putea să atungă toate acele piese, să vadă, să audă......

Un zgomot asurzitor străbătea liniștea camerei și concentrarea din  mintea ei o întrerupse. Piesele, atât de aproape de a crea tabloul final, se împrăștiaseră, alungate de volumul ridicat al alarmei din fiecare dimineață. 

Și-ncepe mai o zi grozavă! spuse Amy cu o voce prefăcut-voioasă ce încerca să îi mascheze iritarea puțin cam prea pronunțată pentru acea oră a dimineții. 

- Te-ai trezit, scumpo? Mi s-a părut că te aud vorbind....

- Desigur, tata. La cât de subtil umblii cu lucrurile din debara, cred că și vecina de la cinci s-a trezit!

Știind, probabil, că nu are rost să mai pornească altă discuție, tatăl ei abandonase încercările și o lăsase să își vadă de treburile ei. Era ceva ce Amy aprecia foarte mult la el: faptul că își dădea seama când are nevoie să fie lăsată în pace și nu se comporta la fel ca alți părinți cicălitori și băgăcioși. Îi oferea ce avea nevoie, fără a interveni prea mult în viața ei... atâta timp cât nu primea vreun telefon din partea școlii....

Pe fundalul rutinei zilnice reconfortante, mintea ei zbura tot la întâmplările din seara precedentă. Până și ei i se părea un pic ciudat ușurința cu care abandona realitatea în favoarea acelei întâmplări...ceea ce spunea multe. Știa că nu are cum să meargă pe jos la școală fără să se abată pe acolo așa că se hotărâse să meargă de data asta cu autobuzul. Fusese o decizie foarte, foarte grea, dar până la urmă, mai bine să aștepte până mai târziu, întrucât știa - din experiența dată de cărți - că dacă întâmplarea precedentă a fost pe întuneric și dacă va mai fi să vadă ceva, tot pe întuneric va fi. Era cuprinsă de o ciudată senzație de neliniște ce îi străbătea corpul sub forma unor fiori calzi și reci, concomitent. În autobuz, își adusese încă odată aminte de ce era adepta mersului pe jos: până la stația la care cobora, trebui să îndure comportamentul agasant al unui copil enervant și doar melodia Chop Suey! a celor de la System of a Down fusese cea care o împiedicase să nu îl muștruluiască nițel...mai mult. 

Pe holurile școlii, se pierdea printre aglomerația generală fiecărei dimineți - la propriu - și amalgamul de idei din mintea ei - la figurat. Un car de idei, tot aceiași întâmplare.... Nici măcar nu sesizase când Tim i se alăturase, mergând alături de ea.

- Hey, Am-freak! Ce ești așa pierdută în gânduri? Se construiește ceva nou în cartierul din capul tău și tu supraveghezi lucrările?

Replica lui îi smulse un zâmbet, așa cum făceau întotdeauna, dar tot ce-i răspunse fu: 

- Nu, nu e asta. 

Fiind șocat de răspunsul ei sec și scurt, Tim se opri puțin din loc. Ea nici măcar nu sesizase asta, continuându-și drumul. Alergând câțiva pași, el o ajunse din urmă și-i spuse speriat:

- Nu, nu Amy! Te rog nu-mi spune că a mai murit ceva personaj preferat din cărțile tale.... Gândul îl îngrozea pe bietul Tim, știind ce avusese de îndurat ultima oară, când murise.....

- NU!! cum poți să spui așa ceva cu atâta ușurință?!? Tim răsuflă ușurat, dar tot nedumerit se simțea.

- ....atunci, ezită puțin înainte de a rosti următoarele cuvinte, ți-au mai spus ele ceva??

- Nu, Tim. Ști doar că nu mă mai afectează ce le debitează lor capul. 

Era un schimb de replici neobișnuit pentru ei, pentru că lipsea sarcasmul obișnuit. Amândoi erau adânciți în gânduri, în timp ce mergeau la prima oră. Când ajunseseră în fața sălii, Amy îi blocă drumul și-i spuse:

- Uite, Tim, apreciez că îți faci griji, ș-așa mai departe, dar las-o mai moale, bine? 

Clătinând din cap, cu un aer resemnat, Tim abandonase subiectul, iar ei se cufundaseră în monotonia unei alte zile de școală. Părea că ziua trece mult mai greu decât de obicei, de parcă se dăduseră peste cap unitățile standard de măsurare a timpului: minutele păreau ore, iar orele păreau zile. Măcar un lucru nu se schimbase: clopoțelul rămânsese tot colacul de salvare al elevlui plictisit. În concentrarea ei, Amy nu mai băgase în seamă nici măcar discursurile profului McGuirre sau replicile celorlalți.  

Plecarea acasă era văzută ca aceiași chestiune salvatoare, ca în fiecare zi, doar că de această dată, mai mult ca sigur, mai era o oprire intermediară între școală și acasă. Amy parcursese cu o voioșie și nerăbdare contradictorie stării sale generale din acea zi distanța până la acea străduță dintre blocuri. Tiptil, se strecurase printre pubele și cartoane aruncate ala-n-dala, folosindu-le ca paravan, atunci când auzise pași apropiindu-se de colțul înfundat al străduței. Cu mare grijă se poziționase în așa unghi încât să nu fie văzută - spera ea - și să poată vedea persoana care își făcea apariția. 

Își încordase tot corpul deși nu prea mai era conștientă de asta. Tensiunea și adrenalina îi inundaseră venele, în timp ce ochii i se focalizau pe cadrul în plină schimbare din fața ochilor ei. Pașii se auzeau tot mai aproape, tot mai puternic, ca și cum cineva ar modifica intensitățile unui sitem audio. Abia mai avea răbdare să stea în loc și să aștepte. Așteaptă. Așteaptă. Așteaptă. Respiră. Stai Nemișcată! Asta ordona partea rațională a creierului ei, în timp ce restul ființei sale era suspendat în expectivă, așteptând. 

Iar ceea ce avea să vadă, nu avea să se potrivească nicidecum cu ceea ce își închipuise ea.