Aprinde întunericul!

Capitolul 6

Construcția unui om pare extrem de simplă, practică și compactă. Cap, gât, truchi și membre - acoperite de haine în funcție de sezon. Da, uite că facem și anatomie. 

Dar ce e mai mult decât atât, dincolo de veșmânte și carcasa umană, e particular și diferit. Până la stagiul ăsta, toți suntem din aceiași oală. Fie ea mai aspectuoasă sau mai ciobită, în funcție de categoria socială asociată. Însă nu asta ne interesează pe noi acum. 

În mediul interior, în fiecare eu există un tărâm diferit, un tablou personalizat în fucție de culorile personalității fiecărui individ în parte. Fundalul e viața percepută cu ochii minții și zugrăvită în culorile alese de acele trăiri pe care noi le numim sentimente. Poate fi un câmp primăvăratec, decorat cu flori, pictat cu albastrul mat al cerului și armonizat cu cântecele păsărelelor drăgălașe, purtate pe aripile vântului ca ecou în adâncul sufletului. Asta dacă o spui într-o manieră poetică și încă crezi că viața e roz. Alteori, poate fi o mare de necunoscut pe care trebuie să o navighezi în bărcuța micuță a existenței tale, mai ceva ca Jack Sparrow, devenind abil și descurcăreț pe timp de furtună. În marea agitată de gânduri și trăiri interioare.

Însă uneori, nici măcar una dintre cele două nu te scutește pe deplin de înfruntarea cu forța numită viață. Bine, la a doua categorie, poate e puțin mai facilă recuperarea, dar tot se pune problema ei. 

Pentru că uneori, viața ne plasează în tablou cadouri surpriză, cu care... ce faci? Le păstrezi acolo, într-un colț, admirându-le cu panglica și fundița colorată? Sau le deschizi, chiar dacă n-ai habar de ce se află acolo, chiar dacă surpriza s-ar putea să îți explodeze în față. 

Uneori, viața îți dă lovituri pentru care nici părinții, nici școala nu te pot pregăti. Când tabloul existenței tale devine ceva mai mult decât o corabie pe mare în timp de furtună. Când vocile din capul tău îți roiesc în minte, te hărțiuesc și îți cer: fiecare ceva diferit. Când presiunea creată în interior de înlănțuie: ești imobilizat de întrebări în propria ta ființă. Ești neputincios și imobil în fața tabloului pe care tu ar trebui să îl pictezi. Acum, ai perdut controlul și tot ce poți să faci e să privești - în jur, în tine - să vezi cum viața te ghidează și nu tu pe ea. Să privești cum culorile existenței tale se modifică; în timp ce restul oamenilor din jurul tău privesc doar o carcasă imobilă -cap, gât, trunchi și membre - înspăimântător de tăcută și ciudat de lividă. 

*  *  *  

Un amurg ca de pe altă lume se lăsa peste orășelul inofensiv și monoton. Soarele se ascundea după dealurile din depărtare, trăgând cortina peste încă o zi. În urma lui, rămâneau fâșii de culori purpurii și roșiatice ce ornau tabloul citadin și lăsau să plutească în aer speranța unui mâine mai bun. 

Amy Stephenson stătea cu picioarele pe o bancă de lemn dintr-un parc pustiu, decojind absentă stratul superficial de vopsea roșie și galbenă de pe scândurile reci. 

Privea de mai bine de o oră într-un punct fix, fără măcar să clipească și dacă nu ar fi mișcarea automată a degetelor ei, ar fi putut fi confundată cu  o figurină de plastic sau ceară. Dar ce era dincolo de carcasa învelită în haine și chipul imobil contrasta puternic cu orice am spun înainte. De ce? Pentru că înlăuntrul ei domina o dezordine totală, o învălmășeală fără cusur, pe care fără să o hiperbolizăm, o putem cuprinde și defini printr-un cuvânt simplu și compact: haos. Iată-le: două vocale și două consoane care înglobează suprema frământare a minții omenești.

Filele existenței ei se rulau continuu, de parcă ar fi suflate de o tornată atot-acaparatoare, care în vârtejul ei, smulgea amintiri din toate colțurile minții ei și le difuza pe toate concomitent. Solicitarea era imensă, iar vuietul din capul ei, era mai mult decât un zgomot de fundal; gândurile ei deveneau copleșitoare. Odată cu amintirile, auzea și vocile persoanelor care le rosteau, iar asta făcea totul să fie și mai intens...și mai debusolant.