Aprinde întunericul!

Capitolul 8

Liniștea înfiorătoare a nopții era străpunsă numai de respirația ei întretăiată.

O parte rațională a corpului deja epuizat îi spunea să lase totul deoparte - gânduri, imagini, sunete - și să renunțe. Să plece acasă. Era târziu. Și ea văzuse ce li se poate întâmpla celor care stau târziu  de tot afară.... Se cutremură și scutură din cap, incapabilă de a accepta în întregime situația. E din cauza șocului, probabil.  își spuse sieși.

În caz că vă întrebați, totuși: nu, nu ea fusese fata omorâtă, așa cum se temuse Tim și era încă destul de departe până să spună că e bine. De ce? Ei bine, pentru că....

Văzuse. Iar dacă până acum avusese mereu probleme de concentrare, nefiind genul de persoană care atunci când închide o carte închide orice conexiune și șterge orice urmă pe care aceasta a lăsat-o în mintea ei, și dacă fusese atât de absorbită de recentele întâmplări din realitate, atunci acum era lesne de înțeles situația. Sau nu?

Dar tocmai ăsta era motivul pentru care nu putea pleca, nu putea face nimic decât să privească în gol în timp ce plămânii îi erau disperați să proceseze aerul normal.

Stătuse acolo, în umbra clădirilor, privind cu o fascinație cutremurătoare întreg ritualul, întreaga scenă a sacrificiului, împotrivindu-se reacției viscerale care îi transmitea prin fiecare por al pielii s-o ia la goană.

Și fugise de acolo, totuși, profitând de diversiunea creată de strigătul lui Tim, neputând să accepte ideea ca el să o găsescă acolo plecase, refugiindu-se pe altă stradă lăturalnică. Abia după atâția ani își dădea seama că orășelul cel pașnic cu parcuri și leagăne pentru copii e defapt un labirint de străduțe pustii și fundături. De pericole.

Abia acum își dăduse seama că toate poveștile se pot dovedi reale.

Dar poate, își spuse, așa e viața. Te lasă să vezi prima dată partea roz a lumii, pentru ca după aia să o scalde cu totul în noroi.

Șocul în sine era năucitor, ca o ploaie de pumni în piept și stomac ce-i curmau respirația.

Și ce avea străduța asta față de cealaltă din care fugise? Amprenta unor morți. Urma unui criminal psihopat, mânat de un demon. Și cuvintele alea gravate cu sânge i se luminară iar pe fundalul conștiinței sale: Locul acesta a fost însemnat cu moarte de către discipoli. Revendicat de Abbadon prin teroare și sânge vărsat. Când acesta va stăpâni lumea, toate sufletele i se vor supune.

Vroiau să însemne ce? până la urmă? Un avertisment serios? Sau o bătaie de joc, o diversiune, o înșirătură de cuvinte din prăfuitele cărți despre Paranormal?

Amy nu știa sigur. Și viuetul din capul ei nu o ajuta să aleagă una din variante. Lăsă capul în jos și resemnată, admisese că e obosită. Când făcu asta, ochii îi întârziaseră pe mâinile sale cu degete mici și unghiile drepte, date cu ojă neagră.

Dar nu asta îi artasese atenția, nu. Asta îi aduse aminte de modelele și liinile care se împleteau pe palmele ucigașului, urcând spre încheieturi și brațe, de tatuajul ciudat, neobișnuit. Iar și mai neobișnuit fusese  felul în care cerneala se mișcase atunci când sângele proaspăt al fetei picurase peste el. De vorbele fără glas din incantația lui, în timp ce fata își dădea ultima suflare și de lacrimile care îi scăldau chipul, vizibile pe paloarea obrajilor în lumina precară a becului de la margina străzii care stătea să se ardă.

Un alt tremur îi străbătuse trupul și o aduse la realitate. Parțial. În fond, la chestiile astea avusese mintea prinsă ore în șir. Tot ce mai putea acum să facă, era să meargă acasă, până nu se va alege cu o răceală zdravănă.