Aprinde întunericul!

Capitolul 4

Nu. Nu. Nu, serios, nu se poate chiar asta să fie.... Nu se poate ca după ce m-am gândit că ar putea fi atâtea chestii mișto și... și toate scenariile din capul meu se materializează în realitate sub forma asta???

Să spunem că Amy era dezamăgită și așa mai departe, ar însemna să reluăm ceea ce am sugerat deja. Oricine ar fi dacă s-ar aștepta la un soi de creatură supranaturală (care, întâmplător să arate și extraordinar), întunecată, pornită să facă lucruri tainice și malefice care să perturbe liniștea monotonă a orașului insipid. 

Avusese, probabil, dreptate Tim când îi spusese că o să își piardă mințile cu atâta supranatural.

Pentru că în loc de scenariile închipuite de mai sus, Universul, sarcastic și el, a plasat în acel cadru un bătrânel inofensiv, regnoscibil după suprafața deșertică a scalpului, bântuit de câteva fire albe ca zăpada, ce încă mai căutau înțelesul existenței. Altele chiar și posturi TV, pare-se. Iar intențiile sale nu aveau nici pe departe ca rezultat perturbarea echilibrului existențial (asta dacă faci abstracție de la miros). Mergând încovioat de spate, moș X. îndeplinea sarcina existențială de la duce resturile menajere spre o pubelă, astfel încât să le predea salubrității, oferindu-i posibilitatea de a fi reciclat și reintrodus în proces ca materie. Spirit ecologist, nu glumă. 

Lesne de înțeles că Amy nu aprecia asta.Dezamăgirea ei inițială.... Nu, șocul puternic și apoi dezamăgirea se transformau alert și sigur în iritare iar toată presiunea și neliniștea adunată în acest răstimp se preschimba în valuri de furie. Printre emoțiile astea, îți croiră drum niște amintiri în care Tim îi spunea despre blocurile astea ce găzduiau o mulțime de bătrânei senili și inofensivi (printre care și o mătușă de-a lui), dar nu se aștepta să fie.....

Imediat după ce nenea de acolo își încheiase treaba cu deșeurile, numără până la zece pentru a se calma puțin și a-i permite celui care tocmai plecase să ajungă la o distanță respectabilă, Amy ieși din ascunzătoarea ei provizorie, scuturându-și hainele și mâinile pline de praf. 

Poate chiar nu fusese nimic și doar mi-am închipuit eu. Poate într-adevăr îmi pierd de tot concentrarea la lumea reală și o să ajung finalmente dementă. 

Scuturând din cap, pentru a alunga acest gând - și multe altele - Amy se îndrepta spre ieșirea dintre blocuri. Avea să se ducă acasă și să se afunde în lumea ei cu cărți și muzică. Măcar acolo miroase frumos, își spuse cu un zâmbet afectat. Înainte de a părăsi cu totul strada, îi sărise în ochi plăcuța cu numele ei, pe care nici nu o observade până atunci: Arden Street. Interesont! mimă ea cu un prefăcut accent francez.  Maxim am spus!!  

Până ajuse pe strada ei, reușise în mare parte să își potolească iritarea, sau cel puțin să o compacteze și - depunându-o într-un colț al ființei ei - să aștepte să se evapore treptat, treptat. Când intră pe ușă, tatăl ei era pe canapeaua din living și părea pierdut în gânduri. După ce îl salută, Amy dădu să urce spre camera ei, când vocea lui gravă o întrerupse: 

- Amy, rămâi aici puțin. Vreau să discutăm despre ceva important.

Oh, fantastic. își spuse Amy. Știa deja despre ce era acel ceva despre care aveau de vorbit. Cel mai probabil, primise vreun telefon de la școală, în care i se aducea la cunoștință comportamentul ei, iar acum, urma un discurs al cărui început va semăna suspect de mult cu: Amy, astăzi iar am primit un telefon de la școală. Proful X. (McGuirre, bănuia ea) m-a sunat să îmi transmită că tu iar nu ești..... Da, aproape știa pe din cap discursul și putea să pună pariu că dacă ar fi început să îl mimeze în același timp cu el, nu ar fi avut multe cuvinte care să nu se potrivească. Totuși, respectul care îl mai avea pentru singurul ei părinte rămas în viață, o făcu să adopte o mină seriosă și să asculte docilă: