Îngerii Nordului

Descoperita

    Era miezul noptii si nu ma lua somnul. Ma tot gandeam la viziunea Melissei, cioara si oglinda. Apoi o voce a aparut in capul meu. Stiam a cui e. Era spiritul. Melissa, cioara si oglinda. Melissa, cioara si oglinda. Imi tot repeta cuvintele astea. Era ca o ghicitoare menita sa te incurce. Era ceva cu aceste cuvinte dar nu pricepeam ce. Spune-le cu voce tare! Am incuviintat si am inceput sa le repet iar si iar.
  -Melissa, cioara si oglinda. Melissa, cioa... ia stai putin! Am spus sarind din pat.
  Am inceput sa ma plimb prin camera si repetam fiecare cuvant.
  -Melissa! Am spus cu voce tare.
  Ea a avut viziunea cu simbolul familiei noastre.
  -Cioara!
Era intruchiparea fratelui meu. Nu stiam cum a facut asta, dar parea ca vrea sa-mi spuna ceva, dar nu putea. Cum imi spunea el cand eram mica si il acuzam ca imi fura bomboanele? ,,Nu poti acuza pe cineva fara dovezi!" Dovezi.
  -Oglinda!
Nu stiu a cui a fost, dar era magica. Mai auzisem de astfel de lucruri. De obicei era ceva din sticla sau argint care putea fii vrajit si iti arata totul exact cum era cu adevarat. Lucruri sau persoane. Oglinda mi l-a aratat pe Alexander. Ceea ce inseamna ca putea sa-mi arate si altceva dincolo de orice aparenta. Aparenta.
Asta e! Simbol, dovezi, aparenta! Nu-l puteam acuza pe Caius de crima fara vreo dovada. Nu m-ar fi crezut nimeni. Doar pentru ca am avut eu o viziune asta nu e o dovada in ochii nimanui. Trebuia ceva concret, clar si palpabil. Ceva ca o... scrisoare. Melissa zisese ca a vazut scrisoarea langa emblema familiei mele. Eu nu mai am nicio emblema de cand am plecat din Regat in urma cu sase ani. Dar casa inca are. Trebuia sa ma duc acasa! Acolo era scrisoarea.
   Mi-am pus repede o rochie de lana neagra si o pelerina cu gluga pentru a ma camufla cat mai bine. Nu am avut timp sa-mi mai impletesc coada asa ca am legat-o cu o panglica.Am deschis incet usa, rugandu-ma sa nu ma auda nimeni. Am pasit incet pe coridor si am facut o rugaciune catre spirit. Te rog invaluie-ma in umbre sa nu ma vada nici un ochi strain. Am simtit cu mi se incalzeste corpul si stiam exact ce se intamplase. Ma facusem invizibila. Dar la cat eram de obosita nu ma asteptam sa tina prea mult vraja. Trebuia sa ma misc repede.
  Am iesit din castel trecand pe langa niste gardieni care desi s-au uitat spre mine, nu m-au vazut. Vraja putea sa cada din clipa-n clipa, deci trebuia sa fiu precauta. Era ceva drum spre vechea casa a familiei mele si nu aveam atata timp. Iar daca zburam as fi atras prea mult atentia cu aripile caci ele nu puteau fi ascunse. Imi trebuia un cal. M-am dus la grajduri si m-am uitat la fiecare cal, dar nu mi se parea potrivit niciunul. Chiar cand era sa renunt am vazut intr-un colt ceva mare si alba ce stralucea in intuneric. Doamne Dumnezeule!
   -Onchao? Am spus in soapta, simtind cum ma napadesc lacrimile.
  Ca raspuns calul si-a ridicat capul, uitandu-se fix la mine. Desi nu ma vedea, ma simtea.          Si atunci mi-a fost clar. El era. Calul cu care crescusem si imi fusese cel mai bun prieten.
M-am apropiat incet de el sa nu-i scol pe ceilalti si am lasat vraja sa dispara. Calul s-a ridicat imediat in picioare si in mai putin de o secunda m-a trantit la podea. Ma lingea si isi impingea capul in fata mea.
   -Si mie mi-a fost dor de tine!
   Chiar am crezut ca il omorasera si pe el.
  -Ridica capul, Onchao. Vreau sa te vad.
   Era exact cum mi-l aminteam. Avea cei mai frumosi ochi de culoarea chihlimbarului, blana si coama albe ca laptele si din frunte îi iesea cel mai splendid corn auriu. Era superb!
   L-am sarutat de vreo trei ori pe bot si apoi m-am urcat in spatele lui. Am soptit rugaciunea catre spirit si amandoi am devenit invizibili.
   -Hai acasa, Onchao. I-am soptit incet la ureche si el a stiut imediat pe unde sa o ia.
   Imi fusese atat de dor sa calaresc incat nu mai voiam sa ma dau jos de pe el. Dar bucuria mi-a fost imediat spulberata la vederea ruinei care candva imi fusese casa. Onchao a luat-o prin spatele conacului si l-am lasat ascuns in dupa o tufa mare in caz ca vraja disparea.
   Am impins usa din fata, care s-a deschis cu un scartait sinistru. Am tras aer in piept si am intrat. Era foarte mult praf, dar atmosfera era incarcata de moarte. La fel ca in seara in care mi-am gasit familia zacand intr-o balta de sange. Totul era intact. Se vedea ca nu mai fusese nimeni pe acolo de ceva timp.
   Mi-am lasat instinctul sa ma ghideze spre ceea ce cautam. Am urcat pe scarile subrede evitand sa ma uit la tablouri. Inca durea prea tare si nu eram sigura ca daca as fi privit macar pentru o clipa spre chipurile acelor oameni care candva au fost o familie, as mai fi iesit de acolo. Stiam incotro trebuie sa ma indrept. Biblioteca. Acolo le gasisem corpurile. Am impins usor usa si am intrat. La fel ca in hol totul era intact. Slava domnului ca nu mai erau cadavrele acolo, altfel nu stiu cum as fi rezistat. Covoarele pline de sange au fost inlaturate, dar chiar si asa nimic nu putea sterge mirosul mortii din aer.
   Trebuia sa gasesc scrisoarea. Am scos oglinda din buzunar si am indreptat-o mai intai spre biblioteca. Ma gandeam ca poate era ascunsa intr-o carte. Dar nu era. Am cercetat fiecare obiect si cufar in care ar putea ascunde cineva o scrisoare, dar n-am gasit nimic. Poate instinctul ma inselase si nu era in biblioteca. Dar atunci unde era?
   Brusc am auzit copite de cal. Nu erau ale lui Onchao, fiindca il lasasem pe iarba in spatele casei. Si stiam ca nu ar fi iesit de acolo pana nu ma intorceam. Dar cine naiba era?! Cine era atat de scrantit incat sa faca o vizita unei case parasite? In afara de mine, bineinteles. Nu stiam si nici nu aveam de gand sa aflu. Nu as mai fi gasit nicio dovata daca eram prinsa. Trebuia sa plec. M-am uitat in oglinda si slava cerului vraja nu disparuse. Am iesit pe usa din spate si l-am luat pe Onchao. Exact cum banuisem el nu plecase de acolo. Deci era altcineva.
   Am luat-o la galop inapoi spre castel si ma tot intrebam daca am fost urmarita. Imposibil! Doar folosisem vraja. Dar daca ma vazuse cineva la grajduri cand am indepartat-o? Doamne ce am facut? Chiar daca ma vedea cineva nu avea vreo dovada impotriva mea. Acum cel mai important era sa ajung la castel. Dar mi-am jurat ca ma voi intoarce dupa scrisoare.

Christian POV
   Puteam sa jur ca auzisem copite de cal luand-o pe aici! Dar n-am vazut pe nimeni. Cine voia sa viziteze vechea casa a familiei Herondale? Nu intelegeam. Tostusi ca sa ma asigur am facut turul gradinii. Totul parea in regula. Apoi l-am simtit. Un parfum fin si dulce de levantica. Unde mai simtisem eu parfumul asta? Nu-mi aminteam. Cand am ajuns in gradina din spate am vazut cu coada ochiului ceva subtire agatat de o creanga. M-am apropiat sa vad ce era. Era o banglica. Avea culoarea cerului de la miezul noptii. Era fina si mirosea a... levantica. Atunci mi-am amintit. Panglica o vazusem intr-un par lung si negru impletit intr-o coada si avea acelasi parfum care ma fascinase... Victoria.