Îngerii Nordului

Casa de copiii

Se facuse intuneric si bajbaiam printre copaci cu Liana si Christian in spatele meu. Ma bucuram de prezenta lui, dar de cate ori ma uitam la el, un junghi de vinovatie ma lovea mereu. Daca as fi pastrat distanta de la bun inceput, nu s-ar mai fi ajuns pana aici. Era numai vina mea si o stiam prea bine. Totusi, mi-ar fi fost mai bine daca nu ma apropoiam de el? As fi fost mai fericita? Inima mea stia deja raspunsul. Nu as fi fost deloc mai fericita. Poate ca fara el as fi fost moarta de zeci de ori pana acum. Fara el abisul intunecat in care am cazut de atatea ori, m-ar fi inghitit pana acum. Trebuia sa admit ca fara Christian, as fi fost sigur si iremediabil, pierduta.
I-am prins peivirea si am putut citi in ochii lui ca stia la ce ma gandesc. Toata aceasta perioada de absenta, a facut legatura dintre noi sa fie mai puternica. Ii simt fiecare bataie a inimii, îi simt fiecare stare de spirit de parca ar fi a mea si stiu ca daca as vrea m-as putea conecta la mintea lui. Insa nu vreau sa o fac. M-ar durea prea tare sa stiu ce gandeste.
-Am ajuns!
Vocea Lianei m-a scos din reverie si am urmarit cu privirea directia pe care mi-o arata. In fata mea un gard negru din fier imprejmuieste un conac mare si foarte darapanat. Peretii sunt scorojiti, iar obloanele ferestrelor se zbat zgomotos in bataia vantului. Nu pot sa nu o compar cu casa Peak. E exact la fel, dar un pic mai mare si altfel colorat. Mai bine zis a fost colorat. Vopseaua s-a sters de-a lungul anilor, fatada transformandu-se intr-o rochie sobra si gri, asemenea celor purtate de moase. Amintirile pe care le-am trait in acel loc macabru, imi trec prin fata ochilor si resimt din nou acel sentiment de nebunie ce aproape imi luase mintile.
Ma strabate un fior rece si ma scutur pentru a indeparta imaginile ce mi-au invadat mintea. Christian aparuse langa mine si ma impingea cu botul sa-mi revin. Stia prin ce treceam. Stia cel mai bine. Ii zambesc asigurandu-l ca sunt bine, insa numai Dumnezeu stia ca pe interior ma ofileam din nou, scufundandu-ma in abisul fara fund in care zacusem ani de zile. Poate ca ranile fizice se vindeca in timp, dar cele sufletesti vor ramane pe vecie. Am urcat pe culmile extazului, iar apoi cu un singur branci am cazut. Nu o data mi-am dorit sa inchid ochii seara si sa nu ma mai trezesc niciodata.
Inca tin minte noaptea in care am incercat sa ma otravesc. Atunci nu-mi mai pasase de nimic. S-a intamplat acum patru ani. Melissa era inca mica si nu ma obisnuisem cu rolul de mama. Am inghitit una din potiunile pe care reusisem sa le iau de la o vrajitoare amatoare. Ma asezasem in pat si simtisem cum viata mi se scurge din corp. Simtisem pentru prima data linistea si pacea. Nu mai auzeam tipetele mamei cand se certa cu tata, nu mai vedeam cadavrele imprastiate prin camera de zi. Vedeam poarta Raiului. Am intins mana sa o deschid, dar ceva m-a facut sa ezit. Nu stiam ce a fost acel ceva. Abia in momentul in care Melissa a inceput sa tipe langa patul meu, am realizat ce faceam. Era doar un copil. Nu puteam sa o parasesc intr-o lumea ca aceasta. Avea doar doi ani. Nu puteam sa-i fac asa ceva. Am avut nevoie de toata puterea din lume, am avut nevoie de ea ca sa ma trezesc. Cand am deschis ochii si i-am vazut privirea plina de durere si disperare, am regretat imediat ce facusem. Din acea clipa incepusem sa realizez cat de mult o iubeam.
Acum, am inteles altceva. Indiferent de momentele prin care trecusem, copiii din casa aceasta nu meritau ce am trait si eu. Daca tot am posibilitatea sa-i ajut, de ce sa nu o fac? Chiar daca asta inseamna sa-mi pun in cap toata ura si furia demonilor, nu-mi pasa. Aveam sentimentul starniu ca acolo undeva, exista o persoana mai puternica decat Caius. O persoana care se hraneste din puterile acestor copiii. Nu stiu cine e, dar voi afla. Am pasit dincolo de poarta si am simtit imediat aerul incarcat de magie. Dar mai era ceva. Deasupra conacului plutea o umbra intunecata ce isi intinde tentaculele, strapungand acoperisul fragil al casei. Cazusem de prea multe ori in ghearele ei ca sa stiu prea bine ce e. Nu e orice fel de umbra. A fost creata si alimentata cu durere, agonie si disperare. Este umbra care inconjoara mereu sufletele lipsite de speranta. Tocmai asta m-a facut sa ma hotarasc. Consecinte sau nu, nu este corect ca intr-o lume in care cu totii traiesc bine si lipsiti de griji, copiii sa indure asa ceva.
I-am instruit pe Christian si Liana sa ma astepte ascunsi dupa un copac. Daca lucrurile mergeau prost urma sa vina sa ma ajute. Asta le spusesem lor. Eu pe de alta parte, nu asta voiam. Voiam ca ei sa fie feriti in cazul in care intradevar s-ar intampla ceva. Ajunsa in dreptul usii imi netezesc rochia sau mai bine zis o ascund sub pelerina pentru a nu se vedea cat de rau arata. Mi-am trecut degetele prin par in speranta ca arat cat de cat prezentabil. Aveam sa ma port frumos si sa fiu draguta, sa nu jignesc pe nimeni, chiar daca in realitate urasc prefacatoria si o simt de la sute de kilometri.
Ciocan de doua ori si brusc usa se deschide un pic cam prea tare. O femeie mica de statura si plinuta cu ochii cenusii extrem de reci, apare in fata mea. Constat cu uimire cat e de tanara.
-Va pot ajuta cu ceva? ma intreaba, incercand sa-si ascunda dezgustul.
E limpede ca nu-i convine prezenta mea aici. Ma fortez sa zambesc.
-Am venit din partea stapanului sa va informez ca toti copiii sunt liberi sa plece.
Mi-am tinut rasuflarea sperand ca imi alesesem bine cuvintele. Nu am de unde sa stiu cum il cheama pe cel in fata caruia raspunde femeia, dar stiu ca e barbat. Cel putin asa cred.
Femeia isi ingusteaza ochii si strange din buze, dar zice cu nonsalanta:
-Nu se poate asa ceva.
Inghit in sec.
-Acestea sunt ordinele stapanului, eu nu fac decat sa le urmez.
Tacere. Privirea i se plimba pe mine din cap pana-n picioare, iar apoi undeva in spatele meu. Ma abtin sa nu ma intorc, rugandu-ma ca nu cumva Christian sa-mi fi neglijat planul. Respir usurata cand se uita din nou la mine.
-Cum te cheama? ma intreaba, fiind atenta la reactia mea.
Imi pastrez fata inexpresiva, desi sunt disperata. Gata, s-a terminat! Un singur cuvant gresit si isi va da seama ca mint. Chiar am crezut ca am vreo sansa sa scot atat de multi copiii dintr-o casa bine pazita fara sa atrag atentia? Bineinteles, am fost proata. Acum, ce ma fac?
J...
Cunosteam vocea aia. E spiritul. Incearca sa ma ajute, dar e clar ca nu poate. Sunt atatea nume care incep cu J. Te rog, ajuta-ma. Doar tu ma poti scapa acum. Astept un raspuns, dar intarzie sa apara.
-Nu e treaba ta cum ma cheama. Nu cred ca vrei sa-l superi pe stapan. Imi incerc eu norocul.
Buzele femei se arcuiesc intr-un ranjet.
-Esti o impostuare. Scuipa ea.
-Doamna, cred ca vreti sa muriti in chinuri cumplite. Ori va dati la o parte si ma lasati sa intru, ori îi voi spune ca i-ati nesocotit ordinele.
-Pana nu-mi spui cum te cheama nu te las sa intri.
Am vazut o umbra unduindu-se in spatele ei si mi-am dat seama ca ar fi inutil sa-mi folosesc magia. Eram si asa destul de slabita. Brusc, o voce a rasunat in mintea mea:
Josephine.
-Prea bine, oftez eu. Ma cheama Josephine.
Femeia isi arcuieste sprancenele, dar nu mai zice nimic. Se intoarce cu spatele si imi face semn sa o urmez. Ii multumesc in gand spiritului pentru ajutor. Nu stiu ce m-as fi facut fara el.
Trecem printr-un hol slab luminat si apoi urcam la primul etaj. Pana acum, daca ignor peretii rosi de mucegai si gaurile de soareci, pot spune ca arata mai bine decat pe exterior. Ca si cum cineva ar fi dorit sa-mi demonstreze contrariul, in clipa in care am intrat in camera copiilor am impietrit. Nu mai vazusem niciodata atata mizerie.
Am simtit cum ma infurii, dar am ramas calma. Cel mai mic pas gresit si ma dadeam de gol.
Paturile nu au saltele, peste tot sunt hartii rupte, haine aruncate la intamplare, iar geamurile sunt sparte pe alocuri. Cum putea cineva sa traiasca aici? Dar ceea ce e si mai revoltator, e ca nu e nici urma de copil.
-Unde sunt? o intreb pe femeie, iar aceasta se intoarce calma spre mine.
-Nu stiu. Acum doua ore erau aici...
Bine spus ,,erau".
-Cred... ca au iesit in curte sa se joace. Ce ar fi sa verific?
-Chiar te rog. Ii spun, privind-o cu scarba.
Cum putea cineva care are in grija atatea suflete, sa nu stie unde sunt? E ceva putred la mijloc. Am intrat prea usor aici, iar ceva imi spune ca nu voi iesi la fel de usor. In clipa in care s-a intors cu spatele am vazut cu ochii mintii un pumnal zburand spre mine. O secunda mai tarziu, chiar asta s-a intamplat. Am fost prinsa.Am intins mana, iar pumnalul s-a oprit o clipa in aer, apoi a lovit podeaua cu o bufnitura. Ochii femeii sunt incarcati de venin si deschide gura, dar in loc sa zica ceva, o limba mare si ascutita tasneste afara. Se repede spre mine, dar ma arunc intr-o parte si aterizez pe umarul stang. Inchid ochii din cauza durerii ce imi strabate tot bratul. Se napusteste din nou asupra mea, dar imi desfac aripile, lumina lor inundand camera. Femeia se da cativa pasi in spate, iar eu ma arunc pe fereastra.

Israel POV
-Lordul meu, am gasit-o! striga Josephine, dand buzna in sala obscura, dupa cum îi placea stapanului.
-Si? Unde e? Eu nu o vad.
Israel batea darabana cu degetele pe manerul scaunului. Era atat de plictisit de femeia aceasta si de presupunerile ei, incat i-ar fi sucit beregata cu o singura pocnitura din degete. Insa nu o facu. Pana la urma si in final, era fata lui.
-Pai...vezi tu, stapane...a cam scapat. A raspuns Josephine tremurand de frică ca tatal ei sa nu o biciuiasca din nou.
Israel isi miji ochii, iar furia punea stapanire pe el.
-Cum adica a scapat? a intrebat, inclestandu-si mana pe marginea scaunului.
-Am incercat sa o opresc, dar...
-Dar ce? tipa tatal ei.
Fata incremenise, nemaiputand sa zica nimic. Israel era satul de comportamentul ei. De data asta nu avea sa o mai bata. Avea de gand sa-i dea o lectie.
S-a repezit la ea si in mai putin de o secunda, i-a prins capul intr-o stransoare de otel. Josephine a scancit ca un catel speriat si a inceput sa plângă.
-Imi pare rau. S-a smiorcait ea.
-Iti voi spune o poveste, fata mea.
Josephine il privea cu groaza. Stia ca nu se va termina bine, dar ce mai putea sa faca?
-Toata viata mi-am dorit ceea ce nu-mi era permis sa am,dar am luat mereu totul. Vrei sa-ti spun cum? Prin forta. Ceva ce tu nu o sa ai niciodata. Am sacrificat totul pentru a ajunge aici! Mi-am ucis si diatrus familia pentru a ajunge aici. Am avut suficienta forță sa fac asta.
Israel se opri si cu unghia, incrusta in fruntea lui Josephine un cerc. Fata tipa si se zvarcoli, dar nu-i dadu drumul. Acela avea sa fie ochiul lui. Nu o va mai lasa niciodata sa faca asemenea treburi importante, fara atenta lui supraveghere.
-Nu te voi lasa pe tine, o bastarda nenorocita, sa distrugi tot ce am cladit eu. Ne-am inteles?
-Da...my lord. Suspina femeia, iesind apoi din sala.

PS: voi lasa cate un indiciu de la fiecare capitol despre misteriosul Israel. Va astept pererile! Si multumesc pentru cele 2,86 mii de vizualizari.