Îngerii Nordului

Înlănțuiți

Suntem agățați de pereții din piatră și răstigniți exact ca Iisus. Numai ca lipsește crucea. Trag de lanțuri și în ciuda faptului ca îmi intră în carne nu mai simt durerea fizică. O simit pe a Victoriei, iar asta îmi alimentează ura din ce în ce mai mult. Asta e tot ce mai simt acum. Ură.
Ușa sălii s-a deschis și am văzut cum Nissa intră țanțoșa. Îmi venea să mă reped la ea și să o sugrum. Vreau să văd cum i se scurge viața prin mâinile mele. Victoria. E singurul lucru de care mă mai agat și care mă mai ține în viață. Îi văd în minte ochii albaștrii ca safirele și brusc mă simt vinovat. Știu că ea nu ar fii deacord cu gândurile mele în acest moment. Știu ca mi-ar spune ca nu fac decât sa-mi îngreunez conștiința cu o moartea Nissei. Și ar avea dreptate.
Îl văd pe Caius cum îi spune ceva, iar ea se enervează și spre marea mea bucurie, țipă în gură mare:
-Caius, încetează! Ti-am spus de la bun început ca va trebui să le fac vraja asta de două ori pe săptămână timp de o lună! Altfel nu va merge!
-Nu poți să o grăbești? întreaba el, dând nervos din picior.
-Dacă o grăbesc nu va avea niciun efect.
-Ai spus ca din prima va avea efect.
-Doar pe moment. Sfinte, Caius dacă nu mă lași să fac...
-Eu tot sunt de părere ca ar trebui să punem un vrăjitor să o facă. Replică el, plimbandu-se prin încăpere.
-Crezi ca eu nu sunt suficient de bună? mârâi Nissa și aerul din jurul ei începe să pâlpâie preschimbandu-se în umbre întunecate și lipicioase.
Atunci am înțeles. E posibil ca vraja să nu meargă, iar asta înseamnă ca își asuma un risc. Unul mare.
Caius se întuneca și mai tare la față și face un pas înapoi. Trece în defensivă căci nu știe cum va reacționa Nissa. Apoi le văd. Pe gâtul ei se intind vânătăi mari și mușcături ce diapar sub corsajul rochiei. E clar ca îi făcuse ceva. Imi venea să rad și să strig în gura mare: Așa îți trebuie, târfă!
-Doar fa-o! spune Caius poruncitor.
Nissa îi mai arunca o privire plină de venin și apoi se întoarce spre noi murmurând ceva inteligibil. Văd tentacule de întuneric cum se preling pe pereți la fel ca smoala. Mă uit la cei șapte îngeri din jurul meu și ei dau din cap. Asta e. Acum ori niciodată. Să înceapă mascarada!
Am fost asezati în cerc astfel în cât tentaculele se unduiesc spre noi acaparandu-ne de tot. Îl simt pe piele și în oase. E rece și mă înțeapă. Strâng din dinți zbatandu-ma și aud lanțurile zăngănind ceea ce înseamnă ca și ceilalți fac la fel. Ghearele unsuroase mă apuca de maxilar și simt cum ceva ca un lichid rece și scârbos mi se prelinge prin corp infectandu-ma. Și atunci îmi pica fisa. Singura vrajă care ar putea vreodată să ne facă niște animale de companie nu e decât otrava întunericului. Abel îmi povestise cum a vazut-o pe sora lui de opt ani infectată în acest mod. Organismul ei de înger nu a suportat și a murit. Însă noi fiind demoni vom rezista. Sau așa cred ei. O simt curgandu-mi prin vene și mă arde. Îmi simt capul expus la 200 de grade și mă agat de amintirea ei. Ochii ei nespus de frumoși sunt singuri pe care îi mai văd, înainte să ma duc dracului.

Am plecat val-vartej lasandu-le pe Maya si Melissa sa se holbeze in urma mea cu ochii cat cepele. Am alergat ca nebuna pana la castelul proscrisilor si am alunecat de cateva ori pe gheata de era sa-mi rup gatul, dar nu mai conta. Sunt prea fericita ca sa mai simt altceva acum. Rugile mi-au fost in sfarsit ascultate.
Trec topaind pe langa Frederick care ma saluta cu o miscare a capului. Stiu ca ingerii sunt adunati in sala de consiliu dezbatand unde s-ar putea sa atacam. Problema e insa ca nimeni nu a vazut la curtea regala vreo armata. Prin urmare nu avem niciun punct de plecare. Pana acum.
Am intrat in sala trantind usa de perete. A facaut ecou si cu totii si-au intors privirile spre mine.
-Stiu unde e armata! am strigat fluturand desenul Melissei.
Cu totii ma privesc chiorâs si stiu ca se intreaba daca nu cumva am halucinatii din nou. Le ignor privirile si ma indrept spre masa unde Orion sta aplecat peste o harta a Regatului. Am pus desenul peste harta si el se incrunta.
-Ce vrei sa faci, Victoria? ma intreaba Orion, dar cand isi arunca privirea spre hartia mea inlemneste.
-Asta e... pestera Vanturilor. De unde ai asta?
-Nepoata mea a desenat-o si eu am vazut-o timp de o luna.
-Si de ce nu ai zis nimic pana acum? ma intreaba Athiel cu ochi acuzatori.
-Pai... am inceput eu. Am crezut ca am halucinatii din nou.
L-am auzit pe Orion oftand si apoi zice:
-Partea buna e ca macar stim de unde sa incepem si putem verifica...
-Ce sa mai verificam? l-am intrerupt eu, desi stiu ca nu ar fi trebuit. Prin urmare el e seful. Nu putem sa atacam maine in zori?
S-a incruntat din nou.
-Victoria... nu vreau sa te dezamagesc, dar nu putem sa...
-Nu! am tipat dand frenetic din cap.
Toata bucuria de mai devreme s-a risipit si acum simt cum totul se prabuseste cu mine, iar eu cad, cad si cad la nesfarsit.
-Vic, calmeaza-te. Poate ar trebui sa te asezi. Am auzit ca prin ceata glasul bland si timid al lui Lucie.
-Dar... dar... nu mai putem sa stam degeaba. Au fost luati ostatici, Orion! am spus chinuindu-ma sa nu fac o criza de isterie.
Erika e singura care stie de Christian, asa ca in ochii furtunosi ai conducatorului am vazut o sclipire de manie.
-Victoria, trebuie sa intelegi ca nu putem risca viata mesagerilor fara ca macar sa stim cu ce ne confruntam. Ca sa-ti fac pe plac voi trimite chiar acum o patrula sa inspecteze pestera. Dar... tine minte ca am facut asta pentru tine. Vocea îi e calma, dar taioasa si ma priveste suspicios.
Incuviintez imcercand sa inghit nodul pe care il am in gat. Lucie si Erika ma conduc afara din incapere, dar simt privirile curioase intepandu-ma in spate. Il aud pe Orion strigand:
-Preoteasa, as dori sa vorbesc cu tine dupa sedinta.
Ma opresc in prag si la fel fac si insotitoarele mele. Ii raspund fara sa ma intorc.
-Desigur.
Apoi ies aproape alergand. Picioarele anunta ca o sa ma lase din clipa in clipa. Urcam scarile in tacere si atunci simt. Tot corpul mi-a luat foc. Mii de flacari imi cuprind pielea si ma brabusec pe scari.
-Victoria! Ce ai patit? o aud pe Erika strigandu-ma, dar nu mai pot sa scot un sunet.
Vad cum mii de tentacule lipicioase se urca pe pereti si se intind dupa mine. Corpul imi e paralizat din cauza arsurii. Incerc sa le avertizez pe Erika si Lucie sa se dea la o parte, dar cand deschid gura nu iese niciun sunet. Ard. Simt asta. Pielea imi arde, oasele imi ard, sufletul imi arde. Dar nu caldura aceea vindecatoare pe care o simtisem cu Christian. Acum mor arzand si nimeni nu poate opri asta. Nici focul iadului nu se compara cu asta. Intunericul se apropie, il vad. Are gheare. Se intinde din ce in ce mai mult. Inchid ochii asteptand moartea, dar brusc corpul mi se raceste si pot sa ma misc.
Erika si Lucie ma privesc ingrozite si speriate, deopotriva.
-Vic... incepe Erika, dar nu mai continua.
Privirea ei cade de pe gatul meu in jos pe piept si constat ca acele zone ma ustura. Si nu doar atat. Imi ridic manecile rochiei si icnesc. Pe ambele brate am pete rosii de parca as fi fost arasa. Focul. Focul de mai devreme. Arsurile. Si atunci pricep. Christian. Sar in picioare chiar in clipa in care usa salii se deschide. Athiel si Orion se uita speriati la mine si apoi alearga in sus pe scari sa le ajute pe fete sa ma tina ca sa nu ma brabusec iar, caci mii de sageti de durere ma spinteca. Ma doare fiecare bucatica de piele si os. Pur si simplu nu mai pot sa fac niciun pas.
Dupa o examinare si pansare sub fantastica atentie a lui Athiel, toti patru ma privesc in tacere asteptand niste explicatii. Atunci ma pun pe turuit. Ma mai ajuta si Erika cand ma poticnesc si in final pot sa respir usurata, desi privirea piezisa a lui Orion nu ma prea ajuta.
-Deci ai o legatura cu el? Athiel gesticuleaza spre mine. Si noua nu te-ai gandit sa ne spui?
-Nu chiar. Am ridicat din umeri.
-Esti nebuna! acum tipa Lucie. Nici macar nu stii cum functioneaza aceste legaturi!
-Ca tu stii! i-am replicat.
A tresarit si s-a intunecat la fata. Am regretat imediat ce am zis. Orion si-a dres glasul:
-Victoria, nu e de gluma. Daca legatura se rupe unul din voi ar putea sa moara.
-Sau chiar amandoi. Il aud pe Athiel.
-De asta trebuie sa-l gasim. Spun sperand ca il voi indupleca pe Orion.
Si-a mijit ochii si inteleg imediat ca sper in zadar.
-Nu-mi voi trimite ingerii la moarte, Victoria. Trebuie sa vedem mai intai cati sunt si cum lucreaza, abea apoi putem ataca. Trebuie sa intelegi asta.
-Inteleg. Spun uitandu-ma in alta parte.
Simt deznadejdea cum mi se instaleaza in suflet si ma abtin sa nu incep sa plang de fata cu Orion. Il surprind uitandu-se la mine, iar privirea lui e blanda si intelegatoare. Stiu ca nu ma condamna, dar nici sa faca ca mine nu poate.
Din cauza potiunilor calmante ale lui Athiel am cazut numaidecat intr-un somn tacut si fara vise, desi undeva in adancul mintii mele vad in treacat o imagine cu Christian zacand sleit de puteri pe o podea din piatra. Imaginea a disparut la fel de repede cum a venit, iar eu ma cufund in bezna.

Ma trezesc transpirat in camera pe care o impart cu ceilalti sapte ingeri. Ma lipesc de podeaua rece din piatra vrand sa-mi mai racesc un pic corpul. Fiecare centimetru din piele ma arde si simt putina racoare, dar care se estompeaza repede. Constat ca mi-e sete. Ma uit in jur si vad o galeata cu apa pusa intentionat acolo. Se pare ca Nissa s-a gandit la toate. Ma tarasc pana la gratii si apuc galeata dand-o pe gat pe toata. Nu ma mai gandesc si la ceilalti, dar ei par sa mai stea ceva vreme inconstienti. Nu pot sa nu ma intreb daca vre unul e sub efectul vrajii. O simt pe Victoria linistita, iar asta ma calmeaza. Cred ca doarme. Apoi aud pasi pe coridor. E Nissa. Deschide usa si ma priveste precauta. Acum stiu ca trebuie sa iau o decizie, iar de dragul Victoriei stiu ce sa aleg. Tarfa se apropie incet de mine si isi mijeste ochii.
-Lord Christian... sau mai bine zis fost lord. Daca ai stii de cat timp astept ziua in care sa te vad ingenunchiat la picioarele mele.
Isi trece unghia de-alungul maxilarului meu si ma chinui sa nu o dau cu capul de perete. Liniste si calm. Le simt. Victoria mi le da. Ma adun si ma fortez sa adopt cea mai calma si inexpresiva privire pe care o are un drogat. Nissa ranjeste si apoi imi comanda:
-In genunchi!
Scrasnesc din dinti, dar raman la fel de rece. Ma las in genunchi in fata ei si tot ce simt e ura. O ura profunda pentru ea si pentru Caius. Pentru Arhanghelii care m-au facut sa o pierd pe Victoria, dar jur acum in fata intunericului, ca asta nu se va mai intampla si a doua oara.
Nissa se intoarce pe calcaie si iese. Rasuflu usurat si in ciuda nenorocitei asteia de arsuri reusesc sa adorm. Parca imi vad ingerul cum sta intinsa pe un pat cu parul negru ca pana corbului rasfirat in jurul ei precum o aura.
Voi iesi de aici.