Lacul sacrificatilor

3.9K 349 16
                                    

Niciunul din cei patru dinaintea mea nu au reusit. Am privit in alta parte cand Rafael a fost decapitat de un demon cu o sabie de otel. Eu am fost lasat la urma. Asta era si planul. Daca as putea l-as scuipa pe Caius in fata chiar acum. Am incercat sa trag de lanturi inca o data, dar evident nicio schimbare. Totusi, sunt hotarat. Voi lupta pana mor. Voi lupta pentru cei ce au murit azi si nu au apucat nici sa se apere, lupt pentru libertate si pentru ea. Voi matura podeaua cu ei. Cu toti.
Aud un fluierat strident si stiu ca e timpul. Fac un pas in fata si imi incordez muschii. Nu degeaba am ajuns sa fiu recrutul de elita al armatei. Acum le voi dovedi de ce sunt in stare.
Un barbat slabanog isi face aparitia din spatele unei usi si aud strigatele multimii in fundal. Ma apuca de brat si ma trage spre usa. Arena e in forma unui cerc perfect conturat si e foarte spatioasa. Pe nisip inca se mai vad urme de sange, chiar daca cadavrele au fost indepartate. Brusc, simt ceva ce nu am mai nutrit de mult timp. Ura. Iau ucis pe toti. Jur in numele lor ca-i voi razbuna. Asta daca mai traiesc.
Barbatul ma impinge in fata, dar refuz sa ma clintesc. Ma uit tinta spre multime. Sunt peste doua mii de nobili aici din toate Regatele. Nu inteleg. Ce vrea Caius de fapt sa dovedeasca? Ceva imi spune ca sunt pe cale sa aflu. Slabanogul renunta sa ma mai impinga spre centrul arenei si imi dezleaga mainile. Pleaca imediat de langa mine si aud o poarta zanganind in spatele meu. Stiu exact ce se intampla fara sa ma intorc. Ii simt prezenta intunecata si ma pun in garda imediat. Ma intorc pe calcaie si il vad. Un demon inalt de paisprezece picioare, cu pielea neagra ca smoala si o gura cu sapte randuri de colti. Ceilalti nu fusesera asa.
Se apropie incet de mine, sasaind. Se repede asupra mea, dar sunt mai rapid. Zbor in dreapta si el loveste pamantul. Nisipul sare in aer de parca ar fi ridicat de vant. Ma napustesc spre spiritul demonic si il izbesc cu pumnul in burta. S-a clatinat pe picioare, dar si-a revenit repede si m-a apucat de picior. Ma invarte prin aer ca o carpa, dar nu ametesc. Cand ma arunca spre perete, imi desfac aripile si ma opresc fix inainte ca fata mea sa loveasca cu brutalitate piatra dura. Imi iau avant si tasnesc cu viteza spre el. Ii fac o gaura in ochiul stang. Valuri negre îi ies din rana si îi vad prea tarziu mana. Ma apuca de aripi si simt o durere agonizanta in spate. Ma izbeste cu putere de perete, iar apoi cad in nisip. Aud multimea acalamand si asta imi alimenteaza furia. Stau neclintit cateva minute peelrmitandu-le aripilor sa se linisteasca. In gura simt gust de sange, dar ma ridic in picioare, iar vocile se opresc deodata. Nu se asteptau ca dupa o asemenea lovitura sa mai fiu inca in viata. Si totusi... sunt.
Dau cu pumnul in perete si sala incepe sa se clatine. Bucati de piatra cad din zidurile pesterii. Demonul incearca sa se fereasca, dar nu la timp. Un bolovan il loveste in cap, iar el se prabuseste la pamant. Improasca cu nisip peste tot, iar nobilii se dau intr-o parte ferindu-se. Cu totii ma privesc socati, dar eu stiu ca inca nu s-a terminat. Am fost invatat sa termin ceea ce am inceput. Niciodata nu intorci spatele adversarului, pana nu te asiguri ca e mort. Inca il mai aud pe vechiul meu antrenor. M-a inchis in Grote timp de doua luni pentru a ma face sa nu mai uit aceasta lectie. Acum o stiu la perfectie.
Ma indrept spre spirit si dau bolovanul la o parte. Inca misca. Astept cateva secunde pana isi deschide ochii. Vreau sa-i vad in privire durerea si agonia. Vreau sa vad cum ochii îi raman complet goi. Iar apoi imi infig mana in gatul lui.

Eu si Erika ne intoarcem simultan spre locul din care s-a auzit vocea. Printre umbrele noptii, reusesc sa disting o siulueta.
-Cine esti? intreb, chinuindu-ma sa par calma, dar tremur ca varga.
Aud respiratia precipitata a Erikai langa mine si fac un pas in fata. Strainul iese din intuneric, iar lumina palida a lunii îi cade pe chip. Parul alb îi luceste ca o aura, iar ochii cenusi si reci ma fixeaza atent. Nu l-am mai vazut inainte. Colturile gurii i se ridica intr-un ranjet si in cele in urma spune:
-Eu sunt Abel. Face o apuza. Fac parte din consiliul ingerilor si il cunosc de mult timp pe Christian.
Cuvintele lui imi strang stomacul si ma incrunt.
-Serios? Si de ce nu ai facut nimic sa-l ajuti? intreb taios.
Ochii îi sclipesc reci ca un cub de gheata si nu pot citi nimic pe chipul lui.
-Tu trebuie sa fii ducesa Victoria. Am auzit foarte multe despre tine.
Ma cutremur cand pronunta ultima propozitie. A spus-o cu o oarecare ura si brusc, ma trezesc intrebandu-ma daca are ceva cu mine.
-Din pacate, eu nu am auzit nimic despre tine, prin urmare as vrea sa fii mai explicit. Ii raspund dur.
Ranjetul îi piere cat ai clipi.
-Uite cum sta treaba ducesa... Christian imi e ca un frate si nu mi-as ierta-o daca ar pati ceva. Daca as fi putut sa fac ceva as fi facut-o pana acum, fara sa-ti mai cer tie ajutorul.
-Si de ce mi l-ai cerut?
-Cred ca stii deja unde este tinut. Se opreste ca sa imi vada aprobarea, apoi continua: Pestera este inchisa cu o vraja intunecata, iar eu nu am acces la magia neagra. Tu esti singura suficient de puternica sa faci asta.
-Asa, si? Ce cu asta? zic impreunandu-mi mainile la piept pentru a nu-mi vedea tremurul.
-Chiar si daca reusesti sa intri impreuna cu asa zisii tai aliati, nu veti iesi vii de acolo. Prin urmare, am o propunere.
Erika a venit langa mine si se incrunta si ea la strainul din fata noastra.
-Ascult. Spun si imi mijesc ochii.
-Aveti nevoie de magie neagra. Una adevarata nu exercitiile voastre amarate. Aveti nevoie de ceva din care sa va trageti puterea. Face o pauza mutandu-si privirea de la una la alta. Trebuie sa canalizati ceva, altfel nu veti avea nicio sansa.
-Si de unde stii tu mai exact? o aud pe Erika.
Totusi imi dau seama ca are dreptate. Cum de nu ma gandisem la asta pana acum? Un obiect intunecat este arma perfecta.
-Pur si simplu stiu. Ii raspunde Abel calm.
-Eu nu cred... incepe Erika, dar ridic o mana reducand-o la tacere.
-Unde vom gasi un astfel de obiect? ma trezesc intreband.
-Urmati-ma. E tot ce spune, apoi se intoarce cu spatele.
Il urmez, dar Erika ma apuca de mana.
-Victoria. Esti sigura? ma intreaba speriata.
-Da. Am mai auzit de astfel de obiecte. Daca le canalizam la magia noastra, a tuturor, vom putea sa o stapanim complet. Nu doar niste vraji mici de invocare.
-Si daca ne minte?
-Crede-ma... nu minte.
Erika inghite in sec, dar nu mai spune nimic. Mergem tacuti spre... Dumnezeu stie unde. Am mers pe langa zidul de granita vreo jumatate de ora, iar apoi am intrat in padure. E bezna de iti bagi degetele in ochi, dar pare ca Abel stie unde merge. Imi tin ochii larg deschisi pentru a nu cadea impiedicandu-ma, dar si pentru a-l supraveghea pe ingerul din fata noastra.
Nu inteleg de ce ne-a cerut ajutorul. Daca face parte din inaltul consiliu, atunci de ce nu poate sa le ceara lor ajutorul? De ce mi l-a cerut mie? Am impresia ca imi scapa ceva. Gandurile imi sunt intrerupte cand ajungem in fata unui lac, aparent linistit. Abel se intoarce spre noi si zice:
-Am ajuns.
Ne uitam nedumerite spre lac si apoi una la cealalta.
-Ce, vrei sa ne arunci in apa? intreaba Erika sarcastica.
Abel isi da ochii cenusii peste cap.
-Daca aveam de gand sa fac asta, atunci va omoram din prima ca mai apoi sa va arunc cadavrele in lac, sa nu le gaseasca nimeni.
Erika pufneste dezgustata, dar Abel se intoarce cu spatele la noi. Sopteste ceva si apoi intra in apa.
-Aveti de gand sa veniti sau nu? ne intreaba fara sa se uite la noi.
Ma uit la Erika si dau aprobator din cap. Ceva imi spune sa il urmez si asta am de gand sa fac. Chiar vreau sa vad unde vrea sa ajunga. Erika se holbeaza cand la mine cand la Abel si neincredrea i se citeste in privire. Pana la urma se hotaraste sa ne urmeze. Cand pasesc in apa, aceasta se despica in doua ca o perdea ce e data la o parte. Nu e un lac obisnuit. In fata noastra se casca niste scari ce sunt inghitite de bezna. Coboram din ce in ce mai jos si ma intreb daca nu o sa ramanem prinsi aici pentru totdeauna. Peretii sunt facuti din pamant umed care cumva sta in picioare. Miroase a umed si statut. Ajungem intr-o galerie spatioasa si la picioarele noastre se intinde un alt lac. Brusc, ma cuprinde panica. In aer pluteste un iz usor de putrefactie si imi dau seama ca apa miroase asa. Pe pertii galeriei sunt rafturi cu cranii. Unele sunt deformate, altele sun mici ca de copil. Simt ca mi se face rau.
-Ce e locul asta? intreb in soapta.
-Asta este lacul sacrificatilor. Imi raspunde o voce.
Tresar speriata cand vad ca din intuneric se materializeaza o silueta. Dupa voce e barbat, dar e imbracat cu o roba gri zdrentuita si pe cap are o gluga ce îi ascunde complet chipul. Nu stiu cine e, dar simpla lui prezenta imi da fiori. Apoi il vad. In mana stanga tine un toiag din lemn, iar in varf sta agatat un craniu. Ii simt privirea atintita asupra mea, desi nu îi vad nicio trasatura a fetei.
-Aici au fost inmormantate cele mai puternice preotese. Eu sunt pazitorul lor.
Vocea lui imi suna cunoscuta, dar nu stiu de unde.
-Avem nevoie de un craniu pe care sa-l canalizam. Ii spune Abel.
Strainul aproba din cap de parca ar stii pentru ce ne trebuie.
-Mhm... aveti nevoie de unul puternic. Stati sa vad ce gasesc.
Se plimba prin fata rafturilor, iar din senin se rasuceste spre mine. Indreapta toiagul undeva deasupra capului meu si din perete tasneste un craniu. Are forma unei sfere si e cat palma mea de mare. Mai mult ca sigur a fost al unui copil. Ma cutremur la gandul asta. O fata preoteasa.
-Poftim. Zice si mi-l inmaneaza.
Abel scoate o punguta de la brau si i-o intinde barbatului cu roba gri. Acesta se uita la mine si clatina din cap.
-Nu am nevoie de bani. Am facut-o pentru preoteasa.
La auzul ultimului cuvant am inmarmurit. Stie cine sunt. Dar... cum? Vreau sa-l intreb cine e. Pare ca ma cunoaste. Vreau sa stiu de unde stie cine sunt.
-E timpul sa plecam. Vocea lui Abel ma scoate din reverie.
Il urmez pe el si Erika inapoi pe scari, dar ma opresc si ma intorc spre strainul care inca ne mai priveste.
-Ne-am mai cunoscut? il intreb.
-Mult noroc, preoteasa. Imi raspunde.
Nu e raspunsul la care ma asteptam, dar linistea si calmul lui, simt cum ma cuprind si pe mine. Continui sa urc scarile, dar apoi ma opresc. Ma intorc din nou spre el si îi spun singurul lucru care imi vine in minte:
-Multumesc.
Aproba din cap si nu mi se mai pare acum la fel de inspaimantator. Miscarile pline de gratie, calmul absolut si vocea, toate imi sunt cunoscute. Stiu ca il cunosc de undeva si am sa aflu de unde. Simt ca pot avea incredere in el. Îi zambesc sters, dar el tresare ca si cum l-as fi lovit. Apoi pur si simplu e inghitit de umbre. Dispare. Nu îi inteleg reactia, dar ceva imi spune sa o las asa cum e.
Dar nu vreau.




















Îngerii NorduluiWhere stories live. Discover now