My Ex-Boyfriend's Boyfriend (Stopped)

Capitolul doi

-Am îngețat! Și asta doar din vina ta, se răsti la mine Charlie, udă leoarcă.

-Vina mea? Tu m-ai grăbit în ultimul hal, de m-ai făcut să-mi uit și portofelul, i-am răspuns, fierbând de nervi.

-Nu te gândești că poate mintea ta era în altă parte? Sau poate ești tu împrăștiată.

-Mda, mersi, i-am spus, dând ochii peste cap.

Am scotocit în buzunar după cheile de la casă, gândindu-mă la o baie fierbinte și la o cană imensă de ciocolată caldă, însă n-am apucat să descui bine ușa, că Charlie țâșni înaintea mea, fugind pe scări și țipând:

-Eu prima!

De parcă mi-ar fi citit gândurile!

Deși aveam camere separate, împărțeam aceeași baie, ceea ce era un coșmar, pentru că în fiecare dimineață își făcea ritualul de frumusețe, care nu dura mai puțin de juma' de oră. Trebuia să se aranjeze, coafeze, machieze, rujeze, fardeze, rimeleze. 

Cu toate că sunt fată, toate chestiile astea mi se păreau inutile. De ce să vrei să fii văzută, când invizibilitatea e mult mai ”cool”? Adică nimeni nu mă chema în cluburi, la suc, la cinema, la aniversări. Scuteam o grămadă de bani.

Pe cine încerc eu să păcălesc? Mi-aș fi dorit din tot sufletul să am prieteni. Să semăn măcar puțin cu sora mea mai mică, să am măcar un pic din nebunia ei. 

Era ca și cum lumea mă știa pentru că eram sora ei, nu invers. La urma urmei, eu eram sora mai mare, nu ea, însă eram atât de ștearsă, încât puțină lume știa de existența mea.

M-am schimbat de hainele ude, îmbrăcându-mă lejer, într-un tricou cu vreo trei numere mai mare și o pereche de colanți maro, așteptând să iasă Charlie din baie.

În timp ce schimbam canalele de la televizor, mi-am amintit de Taylor și de faptul că portofelul meu rămase la el. Mă rugam în gând să fie un băiat bun și să mă caute - aveam adresa pe buletin- să mi-l înapoieze.

În drumul spre casă, Charlie îmi dădu o idee: să-l caut pe Taylor pe Facebook. Știam orașul de unde e, unde locuiește, îi știam prenumele- cât de greu putea fi?

Nu mi-am închipuit că în New York erau atât de mulți Taylori. Și atât de multe Taylore. Nu am să înțeleg niciodată cum o fată și un băiat pot purta același nume(dacă vă gândiți cumva la Charlie, vă reamintesc că numele ei este Charlotte, dar ei i se pare prea pompos, prea ”anii '80”, așa că preferă să fie strigată Charlie).

Ușa de la intrare se trânti puternic, făcându-mă să tresar și să opresc căutările. Îmi obosisem ochii, care erau destul de iritați de la lentilele de contact. Era deja a doua săptămână fără ochelarii mei de vedere și încă nu reușeam să mă acomodez cu lipsa lor.

Am coborât scările, la timp pentru a o ajuta pe mama să care lucrurile pe care le cumpărase.

-Ți-am luat budincă, îmi spuse ea, scotocind prin pungile de hârtie. Trebuie să fie pe undeva pe aici. Uite-o!zise, ridicând paharul cu budincă de ciocolată în aer.

M-am întins peste masă, pentru a i-l lua din mână, deschizând cu piciorul sertarul în care erau lingurile.

-Ți-am spus de nu știu câte ori să-ți folosești mâinile!se răsti mama, încruntată, cât eu împingeam sertarul tot cu piciorul, în timp ce deja mă îndopam cu delicioasa budincă. Nu am crescut maimuțe, ci domnișoare. Vorbind de maimuțe...Charlotte unde-i?

-Char-lie, mamă, silabisi sora mea, care tocmai intra în bucătărie, îmbrăcată în pantaloni scurți,gri și un maiou albastru. De câte ori trebuie să-ți repet? 

-Charlie e nume de băiat. Din câte știu eu, încă ești fată.

-Și asta n-o să se schimbe prea curând, am spus eu, uitându-mă la ceas. Ai stat în baie aproape două ore. 

-Eram înghețată!se rățoi ea.

-Și eu nu?

-Înghețate? Unde ați fost?întrebă mama, privindu-ne când pe una, când pe cealaltă.

-Îți povestește Charlie, cât eu mă duc să mă decongelez.

Am urcat în grabă scările, am încuiat ușa de la  baie și am umplut cada cu apă, în care turnasem cât mai mult spumant de baie cu aromă de liliac. M-am cufundat în apa fierbinte, închizând ochii și așteptând să mi se dezmorțească fiecare mușchi din corp.

Nu știu pentru cât timp am stat așa - aproape ațipisem - până ce am auzit două bătăi puternice în ușă.

-Em?strigă Charlie. Ieși afară. A venit cineva să te vadă.

-Cine?am sărit eu, împroșcând cu apă în toată baia.

-E surpriză. Coboară repede.

În două minute, cred, am reușit să mă usuc, să mă îmbrac, să mă aranjez puțin și am coborât să văd cine venise. Inima îmi bătea ca nebuna, pentru că nu aveam prieteni care să mă caute, așa că mă așteptam să fie ori vreun producător muzical (înregistram, în secret, cover-uri după melodii celebre și le postam pe Youtube, sperând să mă descopere cineva și să-mi ofere șansa de a mă perfecționa), ori Taylor, cu portofelul meu.

M-am îndreptat, cu pași mici, spre sufragerie, în timp ce chipul său ușor bronzat, cu zâmbetul acela genial, se întoarse spre mine.

-Bună, am reușit să spun, după ce, preț de câteva secunde, m-am holbat la el.

-Bună din nou, rosti el, vocea lui gâdilându-mi timpanele. Ți-ai uitat ăsta, zise, întinzându-mi portofelul.

-Știu. Mulțumesc, i-am răspuns, zâmbind.

-Scuze că a durat atât să vin. Mi-a luat ceva timp până ce ți-am găsit adresa.

-Nu contează. Important e că l-ai adus, am spus eu. Vrei o ciocolată caldă?

-De asta s-a ocupat mama ta deja, spuse, făcându-mi semn spre masa de sticlă, pe care erau două cești mari, pline de ciocolată cu frișcă. E chiar drăguță, adăugă el, sorbind din cana lui.

-Mama?l-am întrebat, în timp ce mă întindeam după cealaltă ceașcă. Știu, mereu îmi citește gândurile, am continuat să zic.

Am mai vorbit despre alte fleacuri, pentru a omorî timpul, iar înainte să plece mi-a zis:

-Auzi, Em...mă întrebam... Nu ai vrea să ieșim zilele astea? 

-Să ieșim?am întrebat, emoționată. 

-Da. Adică...dacă e în regulă. Dacă vrei...

-Mi-ar face plăcere.

I-am zâmbit și l-am condus la ușă, nu înainte de a-i da numărul meu de telefon. După ce am închis ușa în urma lui și am așteptat câteva secunde, am începuț să țopăi ca nebuna prin casă, încercând să-mi înăbuș țipetele de bucurie.

-Ușurel, nebuno! strigă Charlie, râzând. 

Am început să râd și eu, încercând să respir, după ce țopăisem încontinuu minute bune. Am fugit la mama, luând-o de gât și obligând-o să facă o piruetă. 

De-aș fi știut încă de atunci părerea mamei referitoare la Taylor, poate că n-aș fi ajuns să sufăr niciodată. Însă pentru a ajunge persoana care sunt astăzi, a fost necesar să trec prin tot ce am trecut.