!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Durerea încetă să îi mai învenineze corpul de îndată ce urletul sfâșietor din adâncul pădurii se stinse treptat. Câteva bătăi de inimi avu impresia că nu mai putea, sau nu mai știa cum să respire. O dâră subțire de sudoare i se scurse de pe frunte pe lângă tâmplă și se înfioră. Privi apoi spre pieptul său, unde tocmai atunci săgeata începu să tremure, se transformă într-o flacără de un roșu sângeriu, care însă nu o arse, și se prefăcu în scrum la picioarele sale.
Cum corpul nu îi mai era pironit de trunchi, își simții genunchii cedând și se prăbuși fără vlagă pe pământul rece. Prințul Lachlan o strigă de câteva ori până ajunse în dreptul ei și îi sprijini trupul firav de al său.
— Rhoda! Oh, zeilor! Te simți bine?
Rhoda înghiți în sec și clătină abia observabil din cap. Toți soldații din regimentul lor se opriseră din luptă, și până și vrăjmașii încetaseră să se mai miște de cum se auzise acel clocot din codru. Se priveau acum unii pe alții, ca și cum nu erau siguri dacă trebuiau să îi atace în continuare. Cu toate că unii dintre ei se aflau pe petice de pământ în care lumina luna, Rhoda tot nu le putea deslușea chipul. Era ca și cum se scăldau în umbre, iar glugile pe care le purtau erau mult prea mari pentru a mai lăsa la iveală ceva care să îi dea de gol.
— Lachlan, brațul tău! suspină ea când îi văzu haina sfâșiată și o dâră lungă de sânge curgându-i spre degete.
Prințul nu îi băgă în seamă remarca, ci privi peste umărul ei, spre oamenii ale căror chipuri erau umbrite de confuzie. Probabil își dăduse și el seama că lupta cu acele creaturi nebănuite era în zadar, dar, până la urmă, ce altceva putea face? Să piardă fără o luptă l-ar fi făcut de râs până în toate văgăunile Tarzivonei. Chiar când își adună tot curajul care îi mai rămăsese să le dea soldaților porunca de a continua bătălia, se auziră câțiva pași apăsați, un fluierat sâcâitor și foșnetul unor tufișuri, apoi doi bărbați își făcură apariția în mijlocul tuturor. Luptătorii care îi atacaseră își plecară cu toții capetele în fața celei de-a doua persoane, iar Rhoda văzu un mușchi zvâcnindu-i pe fața lui Lachlan. Se gândea probabil că până nici cei mai de încredere oameni ai castelului nu îi arătau un asemenea respect.
Primul bărbat – și cel care fluiera atât de degajat, de altfel – avea un aspect fizic ce o uimi pe Rhoda, așa buimăcită cum era. Din ce putea să observe prin întuneric, purta un palton negru de stofă, deschis la toți nasturii, lăsând la iveală o cămașă albă și un veston de o culoare stridentă, un verde crud probabil, o pereche de pantaloni strânși pe picioare și cizme care aveau pe margini multe lanțuri de aur. Mai șocant era părul său, de un roșu atât de aprins, cum fata nu mai văzuse vreodată, iar sprâncenele erau la fel. Un joben îi acoperea capul, iar degetele îi erau pline cu multe inele, de diferite forme. Plimba dintr-o mână în alta un set de cărți ce păreau foi negre, cusute cu fir de aur. Rânjetul său viclean era un alt accesoriu care o înspăimântă.
