Sub Aripa Diavolului

Capitolul 41

   Rhoda își dori să se trezească din acel coșmar care continua să i se deruleze în fața ochilor chiar și după ce Franciszka dispăruse în neant. Inima îi bătea nebunește, sângele îi fierbea în vene, iar ochii nu puteau să scape de lacrimile care parcă deveniseră de otravă.

   Nu mai simțea răceala podelei pe care căzuse, nici usturimea din locul în care pisica își înfipsese ghearele în mâna sa. Simțea doar durerea din suflet, durere care parcă o distrugea încetul cu încetul.

   Ar fi putut să rămână acolo o veșnicie la cât de dezolată era, însă se ridică cu greu și își forță picioarele să coboare scările spre primul etaj. Nu intră în dormitorul lui Cazimir, care devenise între timp al lor, ci se închise în vechea ei cameră. Lady Dacia îi lăsase rochia pentru bal acolo, unde trona mândră pe pat. Era ușoară, fără crinolină sau prea multe straturi de material. Croitoresele aleseseră culoarea bej, pe care o scoseseră în evidență cu multe paiete sau aplicații ce sclipeau la fiecare mișcare. Pentru că era destul de frig, rochia avea mâneci lungi, dar transparente. Cu toate acestea, Rhoda nu își putea da seama dacă acel crepeu din dreptul piciorului drept avea să o proteje de frig.

   Încercă să își alunge gândurile negre și să-și spună că avea să rezolve problema altcândva, nu în acea zi specială, însă numai la asta se gândi cât timp se spălă în cada cu apă prea rece.

   Nu o putea condamna pe Franciszka prea mult, nu în totalitate. Probabil ar fi făcut la fel dacă era în locul ei, deși nu s-ar crede în stare să își blesteme fiul. Nu ar fi vrut să-l vadă devenind un monstru, într-adevăr, dar să pună o astfel de povară și pe umerii atâtor persoane...

   Voia să o considere o mincinoasă. Nu îl cunoștea de mult timp pe Cazimir și nu știa încă multe lucruri din trecutul său, însă nu și-l putea închipui un rege atât de crud, încât să devină un asasin. Mama lui spusese că tronul era al său, că trebuia să domnească acum sute de ani. Nu i-ar fi fost greu să scape de regele Loxias. Nici să-și pună coroana pe cap.

   Și când spusese că Rhoda îl iubea... nu se gândise la asta până atunci. Era atrasă de el fără îndoială și mereu îi căuta prezența în toate încăperile în care intra și simțea un pumn de fluturi zburându-i prin stomac de fiecare dată când era aproape de el, însă nu era sigură dacă nu era cumva prea devreme să numească acel sentiment iubire. Încercase să compare tot ce simțea pentru el cu tot ce simțise față de Lachlan și mereu ajunsese la concluzia că emoțiile pe care prințul i le stârnea nu erau nici pe departe atât de puternice precum cele stârnite de lord.

   Și ce rost ar fi avut să-l iubească dacă acesta urma să o omoare? O durere chinuitoare o înțepa în coșul pieptului când se gândea la asta. Știa cât de mult suferise în mai bine de jumătate de mileniu și cât de singur se simțise sau cât de multe trebuie să fi îndurat – își spusese de atâtea ori că ar fi făcut orice, numai ca acesta să fie fericit. Acum nu mai era sigură dacă se credea în stare să fie sacrificată.

   Avaya bătu la ușă imediat ce ieși din cadă și o ajută să se îmbrace, apoi să o fardeze, bombănind în acel timp despre invitați, cadouri, mâncare și cât de mult voia Cazimir să scape de ei. Rhoda încercă să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în ultima oră și dădea vina pe emoții dacă Bufnița o întreba de ce era atât de tăcută.

   Fata era entuziasmată de petrecere, însă în momentul în care Serafina dădu buzna în cameră, amuzamentul îi păli de pe chipu-i frumos.

   — Ce cauți tu aici? răcni ea.

   Rhoda o privi uimită pe femeia blondă. Încă încerca să se obișnuiască cu frumusețea ei, însă în acel moment radia în rochia de culoarea mentei pe care o purta. Ținea o cutie colorată în mâini, pe care i-o întinse zâmbind și îi făcu ștrengar cu ochiul.