Sub Aripa Diavolului

Capitolul 33

   Picioarele îi înotau în apa ce îi intrase în cizme, însă acest lucru nu îl împiedică pe Zavian să bată impacientat din picior, așteptând ca soția ducelui de Meloz să își care fustele grele și pantofii de mătase afară din Cuibul Viperelor, singurul loc în care podeaua nu se transformase într-un lac.

   — Cu tot respectul, milady, dar am ținut balul ăsta de șase sute de ori până acum – am epuizat toate ideile de surprize pentru duce. Mă îndoiesc că va fi fericit dacă îi vom dărui iar un cal de rasă, repetă Aureus, stând pe scaunul din fața mesei.

   Femeia, care nu arăta mai bătrână de 40 de ani, pufni și se ridică în picioare.

   — Îmi iubesc soțul, zise ea, și tocmai pentru că ne cunoaștem de atâta timp ar trebui să facem tot ce ne stă în putință pentru a-i face o surpriză la care nu s-ar fi așteptat vreodată.

   Ochii majordomului se încrucișară neputincioși cu ai lui, implorând parcă să-l înghită pământul, numai ca să scape de ducesa cu gura mare.

   — Bine, lăsați asta pe seama mea, spuse în cele din urmă.

   Aceasta nu dădu niciun semn că ar vrea să plece din salon, ci își mută privirea spre fereastra deschisă, unde o bufniță albă dădea frenetic din aripi și se plimba dintr-o parte în alta a pervazului. Era motivul pentru care amândoi așteptau cu nerăbdare ca prima stea să apară pe cerul prea senin. Avaya părea că ajunsese și ea la capătul răbdărilor.

   — Se pare că stăpânul nostru a găsit-o pe fata aceea, nu? întrebă femeia, punându-și pe mâinile catifelate mănușile îmblănite spre margini.

   Aureus se uită iar la Zavian.

   — Era prea puțin probabil să nu o găsească, milady.

   Ducesa de Meloz oftă parcă obosită, apoi ochii ei verzi se îndulciră, cuprinși brusc de o melancolie pe care rar îi era dat să o vadă la acea doamnă impenetrabilă.

   — Cred că fiecare dintre noi așteaptă ca blestemul să fie rupt, dar s-a gândit vreunul dintre voi dacă asta este ceea ce ne trebuie? Ne cunoaștem de șase veacuri – oricine întreg la minte e conștient de faptul că nu ne vom mai vedea unul pe altul de îndată ce vom putea păși în lumina soarelui și nu va mai trebui să ne întoarcem la fiecare trei zile la Cvartirul Șobolanilor. Ne va fi ușor să dăm uitării relațiile pe care le-am strâns de-a lungul acestor ani? Voi sunteți destul de morbizi și de aiuriți, însă nu mă pot vedea stând mai mult de o săptămână fără să vă aud țipând și cerșind după mâncare.

   Ochii săi de felină nu-i părăsiră nicio secundă pe cei sângerii ai majordomului, chiar dacă, la un moment dat, simți nevoia să clipească. Femeia vorbea adevăruri și nu îi stătea în putere să nege faptul că nu se gândise la aceleași lucruri ca și ea, mai ales de când apăruse Rhoda în viața lor.

   — Cât despre fata aceea, continuă ea, învârtind între degete rămășița unei lumânări. Toți credem că e salvarea noastră... dar am văzut cât de mult o îndrăgiți. Veți putea să o mai priviți cu aceeași căldură când va veni timpul? Sau veți putea să vă iertați pe voi înșivă pentru toată suferința prin care va trebui să treacă? Niciunul dintre noi nu l-a văzut pe lord iubind o femeie; ruperea blestemului îl va distruge.

   Pentru câteva momente, nici măcar respirațiile lor nu se mai auziră. Avaya încetase și ea să își mai fâlfâie aripile.

   — Stăpânul nostru e un bărbat puternic, milady, șopti Aureus. O inimă frântă nu e ceva care să îl pună în genunchi. De șase veacuri și-a dorit să fie liber – nu va risca nimic pentru asta. Doar... ar trebui să îl lăsăm să se bucure de un strop de afecțiune; cerule, toți știm că merită asta mai mult decât oricine.