!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Rhoda își dădea seama că Zavian habar nu avea cum să o consoleze. Continua să o strângă în brațe și să o tot întrebe ce i se întâmplase de ajunsese în acea stare. Era toată un zâmbet înainte și nu se sfia să-și arate curiozitatea în ceea ce privea misterele cvartirului, iar acum bocea ca un copil.
— Nu mai înțeleg nimic, Zavian! spusese ea în cele din urmă, după ce își trecu podul palmelor peste obrajii udați de lacrimi. Pentru câteva momente, chiar credeam că nu sunteți monștrii de care toată lumea vorbește. Dar acum... nici măcar nu știu de ce m-ați adus aici, pentru că nu mi-a spus nimeni nimic! Și dimineață mă trimiteți acasă... cum pot să mă întorc la mama fără sleicul de munte?
Majordomul își plimbă ochii pe chipul întristat al fetei. După atâtea sute de ani, în sufletul său se dădea o luptă aprigă între fericire și ușurare. Și-ar fi dorit să îi spună totul. Însă nu putea. Încercă să-i zâmbească pentru a destinde atmosfera.
— Te asigur că toate o să se lămurească, domniță! Nu-ți distruge zâmbetul din cauza unor lucruri banale.
— Nu te afli în poziția de a mă sfătui asta, Zavian! Ai putea să mă ajuți. Ai putea să-mi spui ce e cu atâtea secrete, să mă lămurești cu blestemul care a căzut asupra voastră! Ce a făcut stăpânul tău, Zavian!
Fata își ridică privirea spre el și observă cum i se încruntară sprâncenele pentru doar câteva bătăi de inimă. Lumina lunii nu pătrundea prea mult printre draperiile care erau trase, însă încă îi putea vedea ochii galbeni, ca de felină. I se păru de câteva ori că torcea, dar dacă stătea să se gândească mai bine, nu i se mai părea imposibil. Văzuse și auzise atât de multe în ultimele zile, încât absolut nimic nu ar mai fi luat-o prin surprindere.
— Nu e povestea mea de spus, lady Rhoda. Stăpânul e singurul în putință să-ți destăinuie acele timpuri de mult petrecute.
— Nu o să-mi spună nimic fără să-mi ceară sau să-mi facă ceva, suspină ea.
Amintindu-și de durerea pe care lordul i-o provocase, își ridică mâna în dreptul pieptului. Rămase fără cuvinte când își putu mișca degetul fără să fie cuprinsă de durere; părea vindecat și nu mai atârna de parcă nu mai avea niciun pic de viață în el. Oare se vindecase atunci când intrase în lac? Nu-și putea aduce aminte sigur, fusese prea ușurată să scape de agonia provocată de sleic.
Dintr-o dată, Zavian își îndreptă spatele și rămase așa momente bune. Oftă, într-un final, și își închise ochii.
— Stăpânul te caută. Vine chiar acum aici.
Rhoda își simți sângele înghețând în vene. Se agăță cu pumnii de fracul lui și-l privi rugătoare, sperând că și-ar fi putut face un aliat mai... serios în tot acel conac. Avaya și Aureus păreau puși pe șotii și le plăcea să îl calce pe Diavol pe coadă, din câte observase.
