Capitolul 24

5.1K 561 36
                                    

   Buzele majordomului se întinseră într-un rânjet fericit când ochii îi surprinseră ipostaza în care se aflau cei doi, însă în același timp simți o undă de dezamăgire, căci Rhoda adormise înainte să îi mai sărute încă o dată obrazul Diavolului. Nu ar fi crezut vreodată că acesta urma să spună așa ceva – mai degrabă, s-ar fi așteptat să spumege de furie și să îi dea brânci pe scări.

   — Cine ar fi crezut că poate fi așa drăguț uneori? o auzi pe Avaya șoptind și, privind-o peste umăr, o văzu ținându-și mâinile împreunate sub bărbie, având o melancolie ciudată în ochii ei verzi.

   Aureus își roti iar capul spre stăpânul său și se holbă în neștire la el. Spera ca perdeaua după care se ascundeau să nu îi dea de gol, altfel lucrurile nu ar fi rămas la fel de bune. Diavolul rămăsese nemișcat, parcă neștiind ce să-i facă fetei, dar nu făcu niciun gest care să dea de înțeles că vrea să o îndepărteze.

   — Când crezi că o să o sărute?

   Își lovi limba de cerul gurii, vrând dintr-o dată să știe răspunsul întrebării. Și ar fi putut să-l afle, însă nici nu voia să se gândească la asta.

   — Nu știu, Avaya. Ar putea să dureze o eternitate. Stăpânul nu prea e romantic.

   Bufnița își dădu ochii peste cap, apoi îi aruncă o privire exasperată.

   — Cum să nu fie romantic? I-a dăruit parfumul mamei sale – e un sacrificiu enorm pentru el.

   — E doar o sticlă prăfuită de șase secole. Mă îndoiesc că mai miroase frumos.

   — Prostii. Eu cred că vărul meu e pe drumul cel bun, deși...

   — Fata are inima frântă, o completă Aureus, iar Avaya clătină gânditoare din cap.

   Nu se îndoia că Rhoda îl iubea, sau îl iubise pe prințul Lachlan și, chiar dacă nu mai voia să aibe vreo legătură cu el după ce se întâmplase, astfel de sentimente nu dispăreau peste noapte. Trăise suficient de mult încât să vadă multe inimi sfâșiate și aflase că tristețea de după o despărțire sau o pierdere nu poate fi vindecată nici măcar după zeci de ani. Dar exista un singur leac pentru felul acesta de durere, iar timpul nu era acela - nu, timpul era o otravă care te distrugea și mai mult.

   Însă iubirea... iubirea putea face minuni așa cum nici zeii nu puteau.

   — Trebuie să o ținem pe Rhoda departe de orice bărbat, spuse dintr-o dată.

   Prin gând îi trecu chipul lui Miloje, care reușise să seducă întregul cvartir, și, după privirea Avayei, își dădu seama că gândurile ei erau îndreptate tot într-acolo.

   — Și pe Serafina departe de vărul meu, adăugă Bufnița.

   Un zâmbet batjocoritor îi apăru iar pe buze. Blonda putea să fie o lipitoare și o prefăcută – ce-i drept, la cât de frumoasă și de atrăgătoare era, aceste aspecte nici nu prea mai contau pentru unii – dar nu-i va fi greu să o facă să-și vadă de lungul nasului.

   Cei doi priviră în continuare tăcuți cum Diavolul o saltă cu grijă pe Rhoda în brațe și urcă scările rămase, apoi se mișcară ușor și oftară dezamăgiți când acesta ieși din camera ei la fel de repede precum intrase.

   — Trebuie să îi ținem cât mai aproape unul de altul, spuseră amândoi dintr-o dată și își rânjiră complice.

   Doar că, oricât de mult ar fi încercat și oricât de mult i-ar fi urmărit din toate ascunzișurile posibile ale cvartirului, alături de talentele de iscoadă ale Daciei, învățate de la stăpân și folosite acum asupra lui, și cu ochii și urechile de felină ale lui Zavian, Aureus și Avaya abia de îi mai văzură pe Diavol și pe Rhoda la mai puțin de câțiva pași distanță în următoarele zile.

Sub Aripa DiavoluluiWhere stories live. Discover now