!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Rhoda Peadar se trezise de mai multe ori după ce Diavolul o scosese din Grădina de Otravă, însă numai o dată fu suficient de lucidă încât să observe cu obrajii arzând cum acesta își trăgea peste trupul perfect construit o cămașă, apoi mantia sa care îi dădea un aer misterios. Motanul care se așezase în poala sa și care o fixa cu o privire care cerșea răsfăț era singurul lucru ce o asigura că nu fusese nicio închipuire.
Se simțise prinsă în ghearele morții de efectul nociv al sleicului de munte și se urî pentru că era atât de slabă. Nu ar mai fi intrat acolo nici în ruptul capului, însă era conștientă că mama ei avea să moară. Îi era imposibil; moartea era mai blândă decât chinurile prin care trecuse.
Cletis mieună și își întinse rugător trupul. Rhoda zâmbi slab și începu să îl scarpine după ureche. După câteva momente în care se gândi cum să ajungă în camera sa fără să fie observată mergând învelită într-o pătură, ușile mari de lemn se deschiseră impunătoare în fața Diavolului, care intră ținând pe brațe un platou mare cu mai multe feluri de mâncare și câteva haine agățate de celălalt braț. Rămase nemișcat câteva bătăi de inimă și o privi prelung. Chipul său nu mai era brăzdat de acele firișoare de sânge, însă își păstrase masca cea neagră și fermecătoare. Arăta edenic.
Cletis întoarse nepăsător capul spre stăpânul său și parcă îi comunică cu privirea faptul că întârziase destul de mult cu servirea mesei. Rhoda se gândi că poate fusese ocupat, căci, atunci când o briză rece de aer ridică în valuri draperiile, un parfum îmbietor de femeie veni dinspre el.
Diavolul se îndreptă tăcut spre ea, îi aruncă hainele pe pat și trase o măsuță mică spre marginea lui. Flutură dintr-o mână și un foc dogoritor se aprinse în șemineu.
— Mănâncă, îi porunci serios.
Rhoda privi felurile de mâncare de pe tavă și cu greu se abținu să-și țină gura închisă. Nu știa exact ce anume erau, însă arătau apetisant și răspândeau un miros ce îi făcea stomacul să tânjească după ele. Înghiți în sec, își trase pătura până în gât, prinse rochia simplă de culoarea fildeșului și combinezonul dintr-un material moale, apoi se rostogoli ca un copil până la marginea patului și se îndreptă cu pași mici spre paravan. Când întoarse capul peste umăr, Diavolul o privea deja cu ochi curioși.
— E piept de rață în sos de portocale și carne de căprioară în vin roșu și sos de coacăze. Aceea e faimoasa plăcintă de afine a lui Cullen, îi răspunse privirii ei întrebătoare.
Nerăbdătoare, fata luă prima dată câte o gură din fiecare și scoase diferite sunete ce îi trădau plăcerea pe care gustul magnific al mâncărurilor i-l oferea. Nu mâncase niciodată ceva atât de bun, iar plăcinta era de mii de ori mai apetisantă decât prăjiturile cofetarilor renumiți ai regelui Karstan.
