+18 | Delicioasa Mea Victimă | Mafia~Dark~Romance

17. Trăind în minciună

IZABELA MARTINEZ

Au trecut trei ani de la accidentul lui Ramon. L-am pierdut în acea zi nu doar pe el, dar și o parte din inima mea ce nu știam că există, până când nu am pierdut-o. Acea parte ce era a lui. Acea parte din sufletul meu ce mă făcea să văd viața altfel. Îmi amintesc toate detaliile. De parcă ar fi fost ieri. După acea zi nu am mai fost eu. Singura persoana care începea să îmi facă inima să simtă că trăiește, m-a părăsit în cel mai crud mod.

Ziua accidentului

-Nuuu, țip în timp ce polițiștii și echipajul smurd îsi fac treaba iar pompierii încearcă să potolească furia flăcărilor. Nu îmi pasă de consecințe, alerg cât pot de aproape de o inevitabila explozie.

-Izabela, ce naiba? Barbara abia reușește să mă țină locului și doi dintre polițiștii prezenți îmi blochează calea. Degeaba încerc eu în disperarea mea să răzbat printre ei. Lacrimile îmi încețoșează privirea, corpul ce îmi tremură mă slăbește de putere. Cad în genunchi în brațele prietenei mele care și ea la rândul ei plânge.

-Nu pot să stau fără sa fac nimic Barbara, spun printre suspine. Trebuie să-l ajut, trebuie, vreau....respirația mi se accelerează, un atac de panică ce nu știu cum să îl opresc pune stăpânire pe mine, în zadar încerc sa mă ridic de la sol. În clipa în care mi-am găsit puterea, o bubuitură puternică și pământul ce s-a cutremurat sub noi au ucis acea parte din mine ce credea că viața este corectă.

Stau și privesc, cu ochii înroșiți, spre rămășițele mașinii. Ramon, Ramon s-a dus, nu îmi vine să cred. În jurul meu e haos, e agitație, toată lumea se agită pentru două suflete ce ne-au părăsit. De ce se mai grăbesc, nu mai au nimic de salvat. Privirea mă părăsește, bătăile inimii mi se domolesc, pământul rece mă îmbrățișează si ca prin vis aud vocea lui Ramon.

-Să nu renunți pisic! Să fii tare!

O durere asurzitoare îmi împiedică pleoapele să mi se deschidă. Un bipăit continu se aude pe fundal. Îmi forțez ochii să mă asculte și ușor îi deschid. O lumină orbitoare albă mă lovește din plin și strâng din pleoape cu putere.

-S-a trezit, asistentă, s-a trezit.

E vocea Barbarei, mă forțez să deschid ochii ca să o privesc. E albă ca și cum ar fi văzut o stafie.

-Ce... ce s-a întâmplat... cu greu reușesc să vorbesc.

-Ai leșinat, aproape ai făcut un preinfarct. Au trecut trei zile de când ești în spital.

-Trei zile? Zic, iar în mintea mea mi se derulează ultimele amintiri dinainte să îmi pierd cunoștința. Ramon, Ramon e bine?

Ea mă privește îndurerată, mă apucă strâns de mână.

-Ramon... nu mai e Bela, nici Aleck. Spune cu vocea gâtuită de durere.

-Dar nu, nu se poate. L-am auzit Barbara. L-am auzit pe Ramon.

-Nu Bela, își întărește convingerile dând negativ din cap. Nu l-ai auzit. Probabil ți l-ai imaginat. Corpurile celor doi au fost spulberate în explozie, iar cel mai probabil deja erau carbonizați, înainte de explozie scumpo.

-Nu, nu este adevărat. L-am auzit Barbara. Știu că l-am auzit. Iar lacrimile îmi inundă fața.

O asistentă se grăbește să îmi injecteze un calmant. Corpul mi se relaxează si cad într-un somn adânc.

BARBARA

-Săraca, crede că Ramon a supraviețuit.

Asistenta mă privește compătimitor și îmi spune pe un glas duios.