Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 10

— Holli, unde ești? Ești plecată de azi dimineață.

Grozav! Acum și-a găsit să mă verifice?

— Liniștește-te, mătușă. Nu fac nimic rău. Am fost reținută cu treabă. Doar treabă, țin să subliniez.

— Treabă? Ce fel de treabă? Holli, sper că nu ai început să-i faci probleme domnului avocat.

— Probleme? Prostii, blufez, rozându-mi nervoasă unghiile.

Pentru o secundă, îmi mut telefonul de la ureche, analizându-l suspicioasă. Nu știu când m-am transformat într-o paranoică și jumătate.

— Holli? Holli, mă auzi? Nu mai pierde vremea și întoarce-te acasă.

— Sigur, mătușă. Acum pornesc. Ce? Îmi pare rău, nu te mai aud. Semnalul e de vină. Da, ne vedem.

Îi închid telefonul înainte să apuce să-mi facă capul calendar, de parcă nu aș fi îndurat destule pentru o zi de vineri.

— Dumnezeule! De ce nu m-am născut într-o familie de politicieni, pe o insulă, de preferabil Ibiza?

Până și Helen m-a lăsat baltă, pe motiv că trebuie să se ocupe de cumpărături.

Mă ridic bolborosind de la masă, ochii căzându-mi pe ceasul de pe perete. Este trecut de ora șase, iar Eric nu s-a întors nici până acum. Mintea mea a început deja să fabrice scenarii care mai de care mai grețoase, în care protagoniștii sunt nimeni alții decât gentlemanul și "domnița la ananghie". În plus, a spus-o cu gura lui, diavolița de la Prada este cazată la hotel, probabil unul în care eu nu voi pune niciodată piciorul, și de acolo până să ajungă în patul ei, a mai rămas doar un pas.

Îmi recuperez geanta de pe spătarul unuia dintre scaune și, deși nu mă încântă deloc ideea, nu uit să iau cu mine și "Codul bunelor maniere", știind de pe acum că mă așteaptă un weekend lung.

Ies din bucătărie în pași de dans, continuând să fredonez aceeași melodie pe care am ascultat-o în ultimele șase ore. Îmi trec mâinile prin păr de mai multe ori, încercând să-i dau o formă cât de cât decentă, cu toate că mai degrabă îl transform într-un cuib de ciori veritabil.

Traversez holul în aceeași manieră, ajungând să-mi aud ecoul propriilor pași. Nu am nici cea mai mică îndoială. Noaptea, locul ăsta e mai rău decât un cimitir.

— Unde crezi că pleci?

Pentru o fracțiune de secundă, ajung să-mi uit până și numele, iar oasele mi se fac praf.

— Sfinte Zeule Pisică! Voi chiar nu știți să anunțați înainte? Dacă continuați în ritmul ăsta, o să mor înainte să fiu sărutată de Tom Hardy.

Cu respirația greoaie, bat în retragere, trăgând o ocheadă la fotoliul din living. Din nou, aceeași senzație de gol în stomac și nod în gât.

A naibii senzație!

— Tom Hardy? își arcuiește intrigat o sprânceană, jucându-se cu paharul din mâna lui.

Ridic din umeri, în semn de scuze. Ce să fac dacă ăsta este primul nume care mi-a venit în minte? Înainte aș fi zis Tom Cruise, dar Hardy pare o partidă mai sănătoasă.

— Stai o secundă, scutur capul buimacă. De când stai aici?

— Puțin peste o oră, ridică la rându-i din umeri, ducându-și paharul la gură.

— O oră?! aproape că mă răstesc la el. Îți bați joc de mine? De ce m-ai lăsat să te aștept ca o proastă?

O cută ia naștere pe fruntea lui și pot doar să ghicesc că e din cauza limbajului folosit.