Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 29

Cum era de așteptat, cascadoria lui Eric nu a rămas fără repercusiuni. Dacă nu s-ar afla deja cu un picior în groapă, l-aș îngropa personal de viu. Până acum eram de părere că el este cel normal dintre noi doi, însă încep să cred că m-am înșelat. Cum să-ți pui viața în pericol în halul ăsta?

Cu mâinile pe lângă corp, mă încrunt la piciul din fața mea, a cărei singură preocupare pare a fi să mă enerveze pe mine.

— Am ceva pe față?! răcnesc la el, uitând că ne aflăm într-un spital.

— Ciudato, îmi răspunde în doi peri, scoțând limba la mine.

Norocul lui că maică-sa îl ia din fața mea înainte să pun mâinile pe el, pentru că nu știu dacă ar fi scăpat nevătămat.

Cu ajutorul unuia dintre băieții de la fermă, am reușit să ajungem la spitalul lui Victor, pe care am ajuns să-l vizitez mai des decât pe mătușa Amy în ultimele săptămâni. Nu doar Eric a fost supus unui control de rutină, la fel am fost și eu; cu diferența că am scăpat înaintea lui.

Conform spuselor lui Victor, sunt sănătoasă tun. Îmi cobor privirea la pantalonii de pe mine, murdari de pământ și rupți în genunchi. Încă nici acum nu-mi pot explica cum am reușit să le pun în mișcare. Tot ceea ce știu, e că momentul în care l-am văzut pe Eric trântit la pământ și rostogolindu-se de două sau trei ori, au fost cele mai agonizante secunde din viața mea. Inima mi-a stat în loc, iar creierul părea că nu îmi mai funcționează cum trebuie. Țin minte că prima mișcare m-a pus în genunchi, iar de acolo m-am târât în patru labe, ca un copil care învață să meargă pentru prima oară.

Totuși, încă le simt amorțite. Victor spune că e normal, având în vedere ultimele săptămâni petrecute într-un scaun cu rotile. Drept urmare, nu am un control deplin asupra lor, astfel că mă pot prăbuși oricând la pământ. Dar nu mai contează. În câteva zile îmi voi fi revenit complet și toate astea vor rămâne doar un coșmar urât.

Este hilar cum s-a întâmplat totul. Și ireal. Ultimele trei luni au fost cele mai nebune din viața mea. Și credeam că "nebun" este termenul care mă definește din naștere. Cele mai nebune, dar și cele mai extraordinare. Am fost arestată, am petrecut o noapte într-o închisoare adevărată, am sărit la gâtul unui avocat, același avocat care m-a scăpat de munca în folosul comunității și de care m-am îndrăgostit orbește. Mi-am revăzut tatăl, am fost lovită de mașină, am rămas prizonieră într-un scaun cu rotile și am vizitat Ibiza.

La naiba! Chiar a fost vară memorabilă.

Șirul gândurilor îmi este întrerupt de asistenta care l-a preluat mai devreme pe Eric și din spatele căreia apare și acesta, sprijinindu-se în două cârje din metal. Mă ridic în picioare de pe scaun, încercând să-mi mențin echilibrul.

Nu știu dacă să râd sau să-l iau la șuturi.

— Orice ai avea de spus, abține-te, mi-o ia înainte, determinându-mă să închid gura înapoi la loc.

— De unde știi ce voiam să spun? mă strâmb înapoi la el.

— Intuiția, oftează, executând o grismă.

Încruntată, îmi mut atenția pe asistenta în a cărei mână se află o rețetă scrisă de mână.

— Conform domnului doctor, domnul avocat nu necesită internare. Aici se află tot ceea ce trebuie să ia în următoarele zile, îmi spune, întinzându-mi bucata de hârtie. Cât despre piciorul dumnealui, va trebui să-l țină în gips pentru următoarele trei săptămâni.

— Trei săptămâni?! întrebăm la unison.

— Da, replică aceasta încurcată. Este vreo problemă?