Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 14

Îl omor!

Fără ezitare.

Fără păreri de rău.

O să-l omor, iar după asta o să o șterg din oraș cu cei patruzeci și cinci de dolari pe care am reușit să-i economisesc în vacanța de primăvară. Cât poate fi de greu?

În afară de Helen și Sebas, nu cred că o să-i observe cineva lipsa. La urma urmei, individul este lipsit de sentimente. Pot să pariez că nu este atașat de nimeni altcineva în afară de reflexia-i din oglindă.

A naibii reflexie!

Îmi trag singură o palmă mintă, revenind cu picioarele pe pământ. La naiba! Eric mă întrece detașat din toate punctele de vedere. Nu cred că aș reuși să ridic și a doua oară mâna la el.

— Sunt un caz pierdut.

— Nu-mi place să-ți dau dreptate, dar da, ești.

Îmi răsucesc capul spre Megan, a cărei singură preocupare pare a fi să mă enerveze pe mine.

— Pardon? îmi arcuiesc critic o sprânceană.

— Nu-mi arunca privirea asta, știi că am dreptate, continuă să mă dojenească. Te-ai sărutat cu cineva care, nu doar că te-a scos de la pârnaie, dar este și mai mare decât tine cu doisprezece ani. Dacă o ții în ritmul ăsta, în curând vei fi confundată cu JLO.

— Vorbești prostii, pufnesc. Toți iubiții lui Jennifer Lopez au fost cu cel puțin douăzeci de ani mai tineri decât ea.

Perna pe care o primesc în plină față este felul lui Megan de a-mi spune să încetez naibii cu prostiile.

— Prin absurd, ce ai face dacă tipul se îndrăgostește cu adevărat de tine și își dorește un copil? La vârsta lui, mama și tata își băteau deja capul cu o năzbâtie ca mine. Te iubesc, Holli. Serios. Dar ultima oară când ai întâlnit un copil, l-ai luat la fugă pentru simplul fapt că ți-a murdărit maioul cu înghețată.

— Era maioul meu preferat, argumentez. Și apoi, nici măcar nu s-a pus problema de așa ceva. Cum a spus și el, să fie cu mine, ar însemna să-și semneze singur sentința la moarte. Să fiu cu el, ar însemna ca eu să trăiesc o viață plictisitoare. Și o știi doar, sunt orice, dar niciodată plictisitoare. La ultima verificare, i-am rupt urechea unui băiat cu dinții. Spune-mi, cum am putea noi doi să ajungem vreodată la un consens?

— Consens?

Privirea pe care Megan mi-o atribuie denotă mândrie și uimire totodată.

— Ce pot să spun? ridic nonșalant din umeri. Am un profesor de milioane.

Cred că mama ar fi mândră de mine.

*

Mă răsucesc de pe o parte pe alta, în căutarea unei poziții cât de cât confortabile. Nu credeam că voi mai ajunge să-mi pierd nopțile holbându-mă la tavan. Aș fi crezut că am trecut de etapa asta. Dar nu este vorba doar despre Eric, este vorba despre toate câte s-au întâmplat într-un timp relativ scurt.

Scandalul cu Ray, prima mea noapte petrecută după gratii, certurile cu Amy, contractul, sărutul dintre mine și Eric, ideea că nu știu dacă este într-adevăr o idee bună să mă înscriu la facultate, ori să mă car din oraș cu prima ocazie ivită, lăsându-i pe toți și toate în urmă.

Credeam că viața de adult e mișto. De ce nu te avertizează nimeni de complicațiile cu care vine?

Oftând, mă întind după telefonul de pe noptieră și încep să-l butonez.

Întâmplarea face că Eric, dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles foarte bine, a crezut de cuviință să facem schimb de numere, în cazul în care vreodată voi avea nevoie de ceva sau voi lipsi de la orele cu Sebas. Și asta după ce a avut tupeul să-mi lase de înțeles că sărutul nostru trebuie dat uitării. Mă miră faptul că nu l-am omorât atunci, cu mâinile goale.

Cum poți să-i spui unei fete de șaptesprezece ani să-și uite primul sărut?

Nu poți.

Cu ochii încețoșați, reușesc să-i scriu și să-i trimit primul meu mesaj.

Dormi?

Nu știu cât trece până primesc un răspuns din partea lui, pentru că ațipesc și tresar în rânduri repetate.

Asta intenționam. Dar tu? De ce ești trează la ora asta?

Doisprezece și patruzeci și patru.

Nu e chiar atât de târziu.

Poți să-mi răspunzi la o întrebare?

De data aceasta, gentlemanul catadicsește să-mi răspundă într-un timp record.

Depinde. Ce vrei să mă întrebi?

Acum e acum, Holli Summers. Dacă tot te-au mâncat degetele.

Chiar crezi că am o șansă să devin cineva? Cineva bun?

Nu știu de unde mi-au venit toate ideile astea, dar presupun că nu este nimic rău în a-ți dori să te autodepășești.

Asta depinde doar de tine, Holli. Dar, da. Cred cu tărie că ai putea ajunge departe.

Ei bine, nu este tocmai răspunsul mult așteptat, dar este acceptabil.

Mulțumesc. Sper să fie așa. Cât mai departe de Chicago, corect?

Și de această dată, trec mai bine de zece minute până ce nesuferitul binevoiește să-mi răspundă.

Dormi, Holli.

Cine îl mai înțelege?

Vrea să scape de mine, ori nu?

n/a: În cele din urmă, am reușit să revin, cu toate că este și cel mai scurt capitol al meu. Și îmi cer scuze pentru asta. Ca să se înțeleagă. Nu doresc să țin pe nimeni în suspans, nu este genul meu. Pur și simplu nu am avut timp. Așa că, acel #NEXT nu prea își are rostul. Pe lângă faptul că îmi sunt venite neamurile în concediu, trebuie să-mi clarific treburile și cu noul loc de muncă. Și până nu le aranjez pe toate, o să postez puțin mai rar. NU ODATĂ PE LUNĂ. Nici vorbă de așa ceva. Pentru mai multe detalii și spoilere, vă aștept și pe grupul de facebook: https://www.facebook.com/groups/1740190859327698/.

Vă pup și vă mulțumesc de înțelegere:*