Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 23

Un țiuit enervant îmi rănește timpanele, la fel și lumina orbitoare care nu mă lasă să deschid ochii. Cu ei întredeschiși, încep să-mi mișc mâinile, bâjbâind după acul în carul cu fân.

Nimic de care să mă prind și care să-mi spună unde naiba am aterizat. Tot ceea ce simt, este durerea criminală de cap și gâtul care îmi este mai uscat decât deșertul Sahara pe timpul verii.

— Sunt în rai? întreb cu jumătate de gură, sleită de puteri.

— Bun venit înapoi printre noi, muritorii, frumoasă adormită.

Nici moartă nu aș putea să-i uit vocea sexi.

— Bun. Nu sunt în rai. Sunt în iad.

Hohotele de râs se întețesc și îmi deschid ochii cu totul. Gâfâind, îmi răsucesc capul într-o parte, imaginea lui, rezemat de perete, cu brațele în buzunarele din față ale pantalonilor și zâmbetul de un bilion, înseninându-mi ziua din start.

— Credeam că ești băiat bun, chicotesc, simțind o durere fulgerătoare în zona coastelor.

Ce naiba?!

Cu mâinile întinse pe lângă corp, încep să scanez zona din priviri. Imagini tulburătoare îmi întunecă vederea, amintindu-mi de ce mă aflu într-un pat de spital de la bun început. Nimic neobișnuit, nimic cu excepția lui Amy, a cărei expresie mă confundă și mai mult.

Așezată pe unul dintre cele două scaune, cu mâinile în poală și o mină rănită, Amy se holbează la mine de parcă aș fi o fantomă.

— Este aici?

Nu trebuie să-i rostesc numele pentru a ști despre cine vorbesc.

— I-am spus să aștepte afară. Știam că nu o să te bucure prezența lui, replică pe un ton jos, dar care nu mă impresionează.

Prezența lui Eric nu mă oprește din a-i spune lui Amy tot ceea ce îmi stă pe limbă. Și, luând în calcul prezența lui în salon, alături de mătușa mea, îmi dau seama că s-au întâmplat o groază cât timp eu am zăcut inconștientă.

— Nici măcar nu m-ai lăsat să-ți explic! sare Amy în picioare.

— Pentru că nu am nevoie de explicații, contraatac. L-ai lăsat în casa ta știind ce intenții are.

Pentru o clipă, aceasta pare că reflectă asupra unui subiect știut doar de ea, lăsând garda jos.

— Holli, când ți-am spus că nu este atât de simplu, mă refeream la faptul că nu are nici o autoritate asupra ta. Dacă ai fugit din cauza gândului că te-ar putea lua de lângă mine, ai făcut o mare prostie. În mai puțin de cinci luni vei împlini optsprezece ani. Și să vrea să încerce ceva, ar fi o pierde de timp și de bani. Până ca judecătorul să dea o sentință, tu vei fi ieșit demult din tutela mea. Și dacă nu mă crezi, poți să-l întrebi pe el. Doar este avocat, nu-i așa?

De parcă durerea de cap nu era îndeajuns de rea, acum mă simt de parcă altcineva a turnat o găleată cu apă rece pe mine.

— Este adevărat? îl întreb pe Eric, a cărei expresie este una pașnică.

— Din fericire, da. Doar Amy are vreun drept asupra ta până vei deveni majoră.

Rostite de Eric, cuvintele au o mai mare credibilitate. Și, exact cum gândeam mai înainte, s-au întâmplat lucruri câtă vreme am fost "deconectată". Privirile pe care Amy i le atribuie nu prevestesc un cer cu soare.

— Dacă am lămurit și acest aspect, poți să-i spui domnului să plece de unde a venit, mă adresez ei. Nu am nevoie de vizitatori nepoftiți.