Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 33

Blanca avea dreptate.

Este amuzant să-l privești pe Eric cum se învârte în cerc într-un picior. Este ca un animal rănit prins în cușcă. Și contrar tuturor lucrurilor pe care le făceam înainte, nu pot să ies afară și să mă iau pur și simplu de el. Îl iubesc prea mult pentru a fi răutăcioasă în astfel de momente. La urma urmei, a fost zi plină pentru amândoi. Oftând, trag draperia înapoi la loc și mă întind după cardiganul din cuier.

Apăs clanța ferm, postându-mă în pragul ușii.

Când ochii lui dau de ai mei, nu-mi pot reține zâmbetul jucăuș și nu mă pot abține nici din a-i arunca o replică usturătoare.

— Ce cauți aici, nesuferitule?

— Am venit după tine, nu este evident?

— Abia poți să stai în picioare, îl cert. Ce te face să crezi că vei reuși să mă convingi?

— Ai dreptate, ridică din umeri, un zâmbet micuț curbându-i buzele pline. Nu ești obligată să mă însoțești.

Își bate joc de mine?!

Clătinând capul, cobor primele două trepte și îmi cuprind torsul cu brațele.

— Ce cauți aici? repet întrebarea, de această dată pe un ton mult mai împăciuitor.

Ochii îi scânteiază și nu pot trece cu vederea nici gestul său de a-și umezi buzele în rânduri repetate.

Este ca și cum ar încerca să-mi spună ceva, dar nu reușește.

— Credeam că un avocat are mereu cuvintele la el, spun tot eu, aruncând o privire peste umărul său.

Aproape că îmi simt maxilarul lovindu-se de pământ când văd cine se află la volanul mașinii sale.

— Așa ar trebui, mormăie într-un final, trecându-și palmă peste obrazul drept. Dar e mult mai dificil atunci când ai de-a face cu cineva ca tine.

Îmi arcuiesc o sprânceană, în așteptarea unei explicații.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Holli! În curând o să ajung la nebuni, oftează, apropriindu-se de locul în care mă aflu.

— O să fim doi atunci, încerc o glumă.

— De ce ai plecat? mă întreabă, având o expresie mai mult decât serioasă.

Este imposibil! Nici acum nu și-a dat seama?

— Serios? mă încrunt, vizibil deranjată. Chiar simți nevoia să mă întrebi asta? Ai uitat cu cine stai în casă?

Preț de câteva secunde, Eric pare că reflectează la ceea ce tocmai i-am spus, acordându-mi prezumția de nevinovăție. Dar nu asta este ceea ce așteptam eu de la el. Și ar trebui să fie bătut în cap pentru a nu-și da seama și singur.

— Unde este Blanca? schimbă subiectul, reușind doar să pună paie pe foc.

— Este bine! exclam nervoasă, apoi mă răsucesc pe călcâie, în intenția de a mă căra naibii înapoi în casă.

— Unde crezi că o ștergi, iar? mă prinde de încheietura uneia dintre mâini, întorcându-mă cu fața la el.

Deși simt nevoia să mă smucesc din strânsoare și să-i trag una între picioare, mă abțin.

Din nou.

Abia acum conștientizez în ce stadiu am ajuns. De când îl cunosc pe el, m-am transformat. În alte circumstanțe, nu doar piciorul i s-ar fi aflat în gips.

— De ce îți este atât de greu să recunoști cu voce tare ceea ce simți? întreb direct. Nu este ca și cum vei fi spânzurat pentru declarațiile tale, pufnesc.

La fel ca mai înainte, un zâmbet micuț îi răsare în colțul gurii, dezvăluindu-i o parte din dantură, iar eu simt deja cum mi se înmoaie genunchii. Este frumos. Din toate punctele de vedere. Atent, îmi dă drumul la mână și se aplecă ușor în față, ridicându-mi bărbia cu două degete.

— Dar tu, Holli? Ce simți?

Tonul pe care a spus-o îmi lichefiază până și oasele, punându-mi semene de întrebare. Este incredibil faptul că nu am nimic împotrivă să stau goală în fața lui, dar mi se pune un nod în gât atunci când trebuie să-i spun exact ceea ce simt. Însă, spre deosebire de el, eu nu caut să evit subiectul.

— Te iubesc.

Ochii i se măresc, dar nu de groază sau șoc, poate doar de încântare.

— Știu, declară la fel de zâmbitor, acum, eu fiind cea uluită.

— Cum?

— Când am decis să sar din șa, am făcut-o cu gândul că poate, îți voi putea oferi un șoc emoțional destul de puternic cât să te facă să mergi iar. Am făcut-o cu gândul că poate, mă iubești la fel de tare cum și eu te iubesc.

Asta este! Inima începe să-mi bată cu o viteză nebună, încât încep să cred că o să-mi sară din piept.

— Și dacă nu o făceam? Dacă nu mă ridicam din scaunul acela nenorocit? Totul ar fi fost în zadar, murmur cuvintele, abia stăpânindu-mi lacrimile.

Precaut, Eric își trece un degete peste buza mea inferioară, mângâind-o ușor. Un suspin îmi scapă și îmi dau seama că nu mai am mult până să încep să plâng.

Ce ești tu, Summers? Șoarece sau pisică?

Nici faptul că mă cert de una singură nu mă ajută.

— Imposibil, mi-o taie ferm. A fost doar o chestie de timp.

Cu ochii fixați într-ai săi, îmi mai dau seama de un lucru. El doar ce mi-a spus că mă iubește. Tare și răspicat.

— Deci, tu mă iubești, constat, o undă de amuzament putându-se citi în glasul meu.

— Și tu mă iubești, replică în aceeași manieră.

— Și acum, ce-i de făcut? întreb tot eu.

— Vă sărutați azi sau ce?

Izbucnind în hohote, ne întoarcem amândoi capetele în direcția Blancăi, pe care o găsesc rezemată de tocul ușii, întrebându-mă și de câtă vreme —probabil— se holbează la noi.

— Cu cine seamănă? nu mă pot abține să nu-l întreb pe Eric.

— Cu femeia care a și născut-o. Dar asta, este altă poveste.

Îi arunc o privire întrebătoare, știind deja despre ce o să-l întreb la următoarea noastră întâlnire.

Dar nu doar Blanca este cea care ne-a urmărit, la fel a făcut-o și Amy. Și știu deja că o să urmeze o discuție lungă. Să nu mai vorbesc de bunicul lui Eric care, se pare că a fost și cel care a condus până aici.

— Credeam că nu mă place.

— Ai fi surprins, îmi spune tot Eric, trecându-și un braț pe după umerii mei și depunându-mi un sărut cast pe buze. Și acum, dacă te rog, ajută-mă să ajung înăuntru. Cred că am înțepenit.

— Și când te gândești că vor fi trei săptămâni, bombăn.

— Nu reprezintă o problemă pentru mine, Summmers. După asta, avem multe de recuperat.

Pot cu ușurință citi dorința din ochii lui și simt cum obrajii îmi iau foc.

— Abia aștept, replic în schimb.